Spânzuratul – poveste câștigătoare din Concursul Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”

0
103
Spânzuratul
Privesc soarele arzător dispărând în asfințit, știind că încă o zi de chin, îmbibată în sânge și praf de pușcă, se va stinge încetișor. Formele cenușii și obtuze ale copacilor o dată falnici și înalți, acum retezați într-un mod obscur, ale corturilor lipsite de viață și ale împrejurimilor delicate, dar scăldate în sângele românesc, contribuie la peisajul grotesc, ce- mi provoacă frică și nesiguranță. Sunt pe front de doar câteva săptămâni, dar pare că o eternitate s-a scurs deja. Îmi este dor de zilele însorite, când mă plimbam pe potecile noroioase și simțeam în aer mirosul florilor colorate și gingașe. Râvnesc după razele soarelui ce-mi dezmierdau tenul și de adierea vântului, răcoroasă și virilă ca întotdeauna.
Rămân pe gânduri la vremurile bune, când nu era război, nici sânge și nici măcel. Pe lângă imaginile delicate, cele ale naturii înverzite, o pot vedea și pe mama mea. O femeie cu obrajii trandafirii și zâmbetul molipsitor imprimat pe față, iar frații mei cu care mă jucam, dar care reușeau să mă necăjească mereu, bineînțeles, fără a-și dori asta. Ce vremuri… acum, au apus toate. Nu este vreme să mă gândesc la ceea ce a fost, căci dușmanul este la graniță și se îndreaptă rapid, câtă frunză câtă iarbă, pentru a ne cotropi pământul sfânt. Dar mai importantă decât toate, este odihna, iar noaptea mult prea scurtă. Și cum aș putea dormi auzind agonia celor răniți și văzând iadul ce s-a năpustit asupra românilor?
Gândurile îmi sunt întrerupte de o mână aspră, dar caldă, ce-mi atinge umărul. Era un soldat drag mie, înalt, zvelt, însă cu aceeași durere si angoasă întruchipate atât pe chip, cât și în inimă. Îmi zâmbește ușor, iar gropițele sale molipsitoare se arată, scobite în obrajii aspri și supți. Își ferește brațul când se așază pe pământul umed. Chiar dacă nu era vizibile, rănile făcute de baioneta dușmanului era acolo, adânci și proaspete. Chiar eu l-am bandajat de câteva ori, răni superficiale de fiecare dată, spre fericirea și norocul său. Era sufocant de aproape de mine. Mirosul său de tutun ieftin mă îneca. Știa bine că nu-mi plăcea mirosul și nici fumul de pipă sau țigară, dar tot îndrăznește să-și scoată tabachera. Stăm în liniște deplină câteva momente, încercând să nu tușesc sau să lăcrimez de la fumul gros pe care îl expira. Păreau să fi trecut ore, chiar zile, până îmi vorbește:
-De ce nu dormi la ora asta, Ecaterina? Este târziu.
Vocea sa răsună în liniștea grea, ce a fost spartă de timbrul său vocal puternic.
-Același lucru te pot întreba și eu, Ștefan.
-Da, dar eu te-am întrebat primul. Acum, ai vrea să răspunzi?
Aștept să-și termine țigara, căci nu mai avea mult, apoi îi răspund:
-Mă gândeam doar. La război, la trecut, la familia mea…
Mă abțin să nu plâng în fața sa, deși gâtul mă ustura de durere și îmi simțeam ochii fierbinți.
-Eu trebuie să stau de pază. Este rândul meu.
Simțeam că trebuie să-l întreb despre ce simte, să mă asigur, într-un mod copilăros, că este și el om. Nu știu de ce am izbucnit astfel, dar nu mai puteam gândi rațional, aveam nevoie de încă o părere, în special de la un soldat, ce a văzut moartea cu ochii:
-Tu nu te-ai săturat de sânge și moarte?
Știam că este o întrebare prostească, dar nu m-am putut abține.
-Cu toții vrem să se termine masacrul și să ne întoarcem acasă, la familii.
La ce familie m-aș putea întoarce eu? Fie că rămân aici sau nu, tot singură voi fi. Dar, în același timp, îmi este dor de pace, de liniște și de viața de la țară. Deși și Ștefan credea și simțea exact ca mine, în ochii săi nu se citea aceeași dorință, de fapt, nu puteam citi nimic. Erau goi, fără viață, fără culoare. Îi studiez chipul și gesturile îndeaproape. Tocmai ce-și termină țigara și se grăbește să-și aprindă alta. Dintr-o dată, îi simt atingerea caldă, dar aspră. Îmi strânge mâna într-a sa și mă privește solemn în ochi.
-Ecaterina… mi-e frică. Nu mai pot să mai duc viața de soldat. Când încerc să adorm, mă gândesc numai la sângele vărsat și la morții din tranșeele umede și reci. Am omorât oameni, Ecaterina! Și voi plăti la Judecată, în fața lui Dumnezeu, pentru ce am făcut…
-Ștefan, liniștește-te! Va fi totul bine… se va sfârși curând. Deja trupele străine se retrag de la graniță.
-Răul deja a fost făcut și va mai fi. Mai e mult până la pace și ce este mai greu, ne așteaptă pe front, căci ei sunt mai numeroși decât vom fi noi vreodată!
-Ștefan, ești soldat! Încearcă să-ți revii. Până acum, moartea te-a ocolit și sigur o va mai face, iar rănile de pe braț sunt dovada curajului tău. Am văzut multe rele, multe suflete smulse de la sânul vieții în favoarea morții, dar și mai mulți soldați curajoși ce și-au pierdut fericirea și mințile din cauza grijilor și a fricii. Nu vreau să pățești la fel…
-Ecaterina, eu nu mai rezist…
-Te rog, să nu te împingă păcatul să dezertezi! Dacă se află și te găsesc… nici nu vreau să mă gândesc!
-Dacă voi pleca… Mă vei urma?
Nu îmi venea să cred ce tocmai auzeam. Ștefan, pe care îl cunoșteam un soldat curajos și mereu cu zâmbetul pe buze, indiferent de situație, tocmai el voia să dezerteze? Sunt într-atât de surprinsă, încât nu știu ce să-i spun. Dacă plec cu el, moartea este iminentă, dar dacă aleg să rămân, singurul lucru ce-mi rămâne este onoarea.
-Nu îmi poți răspunde?
-Ștefan, nu știu ce să aleg…
-Ecaterina… eu sau onoarea?
-Nu este vorba numai despre onoare, este vorba despre întreaga Românie. Nu ne putem dezamăgii semenii…
-Am înțeles… în scurt timp mi se termină tura. Ar fi bine să te odihnești.
Se ridică și plecă fără să apuc să-l salut sau să-l mai privesc o dată. Tot ce mai puteam face, era să sper că nu va face ceva greșit, căci nu știu dacă aș putea suporta gândul că va fi executat ca dezertor.
A doua zi, nu-l vad pe Ștefan și nici ziua de după. Cu trecerea zilelor, inima mea era din ce în ce mai îngrijorată. Speram doar că a reușit să părăsească țara și că nu va fi nici găsit și nici judecat ca un dezertor. Până într-o zi, când în tabăra militară apar câțiva soldați străini la față, dar îmbrăcați în uniforme românești. Când unul dintre ei m-a privit, am simțit cum toată vlaga din corp m-a părăsit, iar fiori reci mă curentau în tot trupul moale. Arătau ca îngerii căzuți din Eden, diavoli negri de răutate și plini de șiretenie, ce te prind în mrejele lor și nu te eliberează decât mort. Unul dintre ei sparge liniștea, iar timbrul său vocal, gros și puternic, îmi înfioară corpul:
-Acum două zile, un soldat din această tabără a fost găsit în apropierea graniței, cu uniforma soldățească în raniță, deghizându-se drept civil. Înainte să-l spânzurăm ca pe orice dezertor, i-am respectat ultima dorință, aceea de a transmite o scrisoare importantă unei anumite Ecaterina Teodoroiu. Dacă se află printre noi, atunci să pășească în față, pentru a-i înmâna-o.
Nu puteam să cred… nu voiam să cred că Ștefan nu mai este… Știam că asta se va întâmpla, dar nu puteam să accept moartea sa. Am luat scrisoarea șovăind și am așteptat până ce soldații vor fi plecat, ca să o pot deschide.
Pe seară, când străinii au părăsit unitatea, am îndrăznit să deschid scrisoarea ce încă mai era sigilată. Greu de crezut că nu au avut curiozitatea de o citi mesajul din plic, acesta putând să conțină un cod sau ceva ce le-ar fi putut aduce victoria în fața românilor. De data aceasta, mi-am permis să las lacrimile să curgă, fierbinți și tăioase, peste obrajii aspriți de vânt. Cu mâinile tremurând, am despăturit hârtia subțire din plic și am citit simplele cuvinte scrijelite în grabă pe mijlocul hârtiei. Cu litere tremurânde, scriau doar două cuvinte, acelea fiind: ”Te iubesc!”
Cojocaru Maria Doriana – Premiul II
clasa a X –a S, Colegiul Național ,,Mihai Viteazul’’, Ploiești

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.