Republica de la Ploieşti – 150 de ani

0
46
Acum 150 de ani, în noaptea de 7-8 august 1870, a avut loc mișcarea antidinastică de la Ploiești, condusă de Alexandru Candiano-Popescu (1841-1901). Grupul de conspiratori din Ploiești doreau răsturnarea domnitorului Carol.
Mișcarea de ,,rebeliune’’ de la Ploiești a fost înăbușită de autorități, ,,conspiratori’’ arestați în noaptea de 8-9 august 1870, trimiși în judecată în fața Curții de Jurați din Târgoviște și achitați la 17 octombrie 1870.
Ulterior mișcarea conspirativă de la Ploiești, a fost luată în derâdere, devenind subiectul multor umoriști și a rămas în istorie cu epitetul de ,,Republica de la Ploiești’’.

Alexandru Candiano-Popescu – fotografie cu autor necunoscut, datată 1896,
din patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.
 
Muzeograf Monica CÎRSTEA
 
Caragiale și Republica de la Ploiești (8 august 1870)
 
Republica de la Ploieşti este denumirea unei mişcări antimonarhice din data de 8 august 1870 cunoscută în presa cotidiană sub numele de tulburările de la Ploieşti, evenimente pe care I.L. Caragiale le tratează cu ironia lui caracteristică în nuvela „Boborul” şi în comedia „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” numindu-le intrigi boiereşti.
 


Caricatură antidinastică publicată în „Ghimpele”, în 1872. În stânga: Al. I Cuza trădat de Ion Brătianu. În dreapta: Carol I sprijinit de Bismark şi Brătianu, având la bază influenţa germană şi având împotrivă „vocea ţării” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 
Formarea acestei mişcări conspirative este determinată de dezamăgirea unor oameni politici ai vremii care sperau ca prin supunerea faţă de o dinastie străină să fie realizată o relaxare, o linişte între partidele politice.

În apropierea zilei de 8 august 1870 s-au întrunit două organizaţii conspirative având la conducere pe C.T. Grigorescu respectiv pe Radu Stanian. Din aceste organizaţii mai făceau parte Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Mitică Călinescu, Titu Bălăceanu, Petre Apostolescu, Guţă Andronescu-Grădinaru.

 
 
 
 
La această adunare conspirativă se împart sarcinile fiecărui membru al organizaţiei şi se face cunoscut că totul este organizat, domnitorul va fi detronat, conducerea va fi preluată de o regenţă, se va ocupa telegraful, armata şi unele oraşe mari vor solidariza cu mişcarea conspirativă.

Se înlătură temerile unora de o intervenţie străină, se confecţionează steagul nou, stabilindu-se semnale ca tragerea clopotelor şi sunarea trâmbiţelor gărzii naţionale.

Primii ani de domnie ai lui Carol I s-au caracterizat printr-o mare agitaţie politică şi o continuă instabilitate guvernamentală. Între 11 mai 1866 şi 7 august 1871 au avut loc nu mai puţin de nouă schimbări de guverne, (durata medie sub 7 luni).

În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viaţă, care ar putea abuza de situaţia sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendinţe autocratice.

Izbucnirea războiului franco-prusac, la 7/19 iulie 1870, a generat un val de simpatie pentru Franţa, fapt ce a amplificat curentul ostil lui Carol, care nu ezita să-şi manifeste încrederea în victoria ţării sale de origine.

Liberalii radicali au pus la cale o acţiune de înlăturare a domnitorului, organizând mai multe centre din care să pornească mişcarea: Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Piteşti, Buzău, precum şi din tabăra militară de la Furceni. Principalii conspiratori erau C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada – colaborator apropiat al lui Ion C. Brătianu, prim redactor al ziarului „Românul” condus de C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan – fost prefect al Poliţiei Capitalei, maiorul C. Pilat (ginerele lui C. A. Rosetti), Alexandru Candiano-Popescu şi dr. D. Sergiu.

Acţiunea a fost planificată pentru noaptea de 7/8 august 1870, dar ofiţerii de la Furceni au propus amânarea acesteia pentru a se vedea rezultatul războiului dintre Franţa şi Prusia.

Unul dintre conspiratori, Candiano Popescu de la Ploieşti, nu a acceptat această amânare. El avea să explice că a procedat astfel din două motive:

– Primul, de ordin intern, fiind hotărât să dea „o lecţie de protestare energică” contra înclinărilor domnitorului străin şi a regimului inaugurat de dânsul prin care voia „să pună persoana sa mai presus de fiinţa statului român“;

– Al doilea se datora situaţiei internaţionale. El era convins că Franţa va fi biruitoare şi se temea că la încheierea tratatului de pace aceasta să „găsească pe tronul României un Hohenzollern“.

În noaptea de 7/8 august, Candiano Popescu şi grupul său de conspiratori au ocupat prefectura şi telegraful din Ploieşti. Încă din zori, clopotele bisericilor au început să bată, iar populaţia s-a adunat în centrul oraşului. Aici, în faţa mulţimii, Candiano Popescu a citit o telegramă, pe care ar fi primit-o de la Ion C. Brătianu, prin care se comunica:

Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă noapte, a fost numită o Regenţă în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu.”

Totodată, Candiano Popescu a anunţat că el a fost numit prefectul judeţului Prahova.

Participanţii au aplaudat şi au început să strige: „Ura! Am scăpat de neamţ”. Apoi, mulţimea – estimată la „trei mii de oameni” – în frunte cu „noul prefect” şi cu un preot îmbrăcat în odăjdii, a pornit spre cazarma dorobanţilor, unde sergentul de la depozitul de muniţie a primit ordin „să împartă arme la popor”.

Candiano Popescu i-a prezenat maiorului Polizu, comandantul unităţii, o telegramă „semnată” de Ion C. Brătianu – ministrul de Război şi Manolache Costache Epureanu – ministrul de Interne, cu următorul conţinut:

Vă fac cunoscut că prinţul Carol s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern. Totodată vă veţi pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano Popescu, veţi menţine ordinea, iar de urmare veţi raporta pe dată”.

Maiorul Polizu nu a dat crezare telegramei şi a declarat că va apăra cazarma.

Fără să intre în discuţii contradictorii cu respectivul maior, Candiano Popescu s-a deplasat la închisoarea oraşului unde a eliberat „un număr de arestaţi”.

De asemenea, a expediat o telegramă căpitanului Georgescu, comandantul grănicerilor de la Predeal:

Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având de cap pe generalul N. Golescu ca regent.

Sunt prefectul districtului, numit de guvernul provizoriu.

Concentraţi imediat grănicerii şi în 24 de ore, dacă se poate, să fiţi la Ploieşti.

Aştept de la patriotismul Dumneavoastră şi de la energia Dumneavoastră acest serviciu”.

Pentru a face cunoscută acţiunea pe plan internaţional, „prefectul” a expediat ziarului românesc „Adevărul”, care apărea la Pesta, următoarea telegramă:

Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu înfiinţat sub titlul de Regenţă. În Ploieşti mare entuziasm”.

Şeful staţiei telegrafice din Predeal, Iuliu Filipescu, s-a arătat circumspect, a oprit cele două telegrame şi a anunţat guvernul de la Bucureşti.

Îndată ce a aflat despre „rebeliune”, guvernul condus de Manolache Costache Epureanu a trecut la arestarea suspecţilor, în frunte cu Eugeniu Carada, Ion C. Brătianu şi generalul Nicolae Golescu.

La Ploieşti, armata a ridicat în noaptea de 8/9 august „peste 400 de cetăţeni de la locuinţele lor pentru a-i arunca în închisoare”. Neputând organiza rezistenţa, Candiano Popescu a părăsit oraşul, dar a fost prins la Buzău.

În Proclamaţia Consiliului de Miniştri către cetăţenii români se aprecia că o „tentativă atât de nebună, cât şi de criminală a fost încercată la Ploieşti”, iar „criminalii vor da seamă justiţiei de faptele lor”.

Conspiratorii au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi din Târgovişte. Aceştia s-au apărat, invocând faptul că o acţiune similară a avut loc în noaptea de 11/12 februarie 1866, când a fost înlăturat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, act în urma căruia nimeni nu a fost arestat, iar unii dintre complotişti se aflau pe banca ministerială.

Avocatul Nicolae Fleva declara:

Dacă este revoluţiune faptul de la 8 august şi se cere osândirea lui pentru că el este opera câtorva indivizi şi nu este dorită de naţiunea întreagă, să stabilim mai întâi acest adevăr contestabil al acuzaţiunii ca să vedem dacă autorii acestei revoluţiuni sunt nevinovaţi sau culpabili; să se consulte mai întâi naţiunea: să punem revoluţiunea la vot! Să facem plebiscit! Primim bucuroşi osânda, dar să vă supuneţi şi Dumneavoastră la majoritatea voturilor”.

El a amintit că tot „revoluţiune” s-a numit şi actul din 11 februarie 1866, acoperit apoi legal prin organizarea plebiscitului privind aducerea domnitorului străin.

La 17/29 octombrie 1870, toţi cei 41 de acuzaţi au fost achitaţi, fapt ce l-a revoltat profund pe Carol I. În notele sale zilnice, domnitorul menţiona că era hotărât să abdice şi va aduce această decizie mai întâi la cunoştinţa Puterilor Garante.

Acţiunea din august 1870 a fost numită în derâdere „Republica de la Ploieşti”, fiind obiectul multor umorişti, şi mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.

În realitate, Candiano Popescu nu a proclamat republica la Ploieşti şi niciun document semnat de el nu menţionează cuvântul republică.

Singura gazetă care a caracterizat acţiunea de la Ploieşti ca fiind republicană a fost „Trompeta Carpaţilor”.

Guvernul reuşeşte să aresteze membri ai mişcării conspirative ca Ion Brătianu, generalul Nicolae Golescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, colonelul Nicolae Creţulescu, şi vor urma de represalii deosebit de severe, cu umilire prin bătăi a unora ca preotul Ştefan Dinicescu, Mihail Kogălniceanu, Drăghicescu.

Procesul răzvrătiţilor s-a mutat de la Ploieşti la Târgovişte, sentinţa judecătorească fiind pronunţată la data de 17 octombrie 1870, participanţii civili fiind declaraţi nevinovaţi.

Tânărul Caragiale, care abia împlinise vârsta majoratului, participant la mișcarea anticarlistă ploieșteană, nu este amintit în actele și publicațiile referitoare la acest eveniment. Motivul îl constituie poate și faptul că junele cetățean al acelei republici”, așa cum povestește mai târziu, într-o tonalitate ironică ce nu cruță nici propria-i persoană, deși dezarmase” un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui” și fusese numit de Candiano-Popescu în locul zbirului” căruia îi luase arma, a rămas totuși pierdut în mulțimea răzvrătiților, iar, pe la mijlocul zilei de 8 august 1870, aducându-și aminte că are părinți care îl așteptau, s-a dus acasă unde mama sa l-a lipsit de sabie, i-a încuiat ghetele și pălăria și l-a făcut captiv timp de o săptămână, împiedicându-l de la început să-și exercite funcția publică pe care o primise și scutindu-l de arestare: Pușcăria și patru hanuri prefăcute în pușcării gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihneacă! Era o femeie fără multă învățătură, dar cu prevedere politică! Dacă mă prindea reacțiunea cu sabia la brâu!”

Doi dintre capii republicii” ploieștene, prezidentul” Al. Candiano-Popescu și polițaiul” Stan Popescu, au devenit personaje ale unor creații satirice ale lui I.L.Caragiale. Primul, un personaj ambițios, pregătit îndeosebi pentru cariera militară și sortit să atingă treptele cele mai înalte ale ierahiei ofițerești, poet în timpul liber, publicist bătăios, devenit mai târziu și memorialist, stâpânit adesea de spiritul aventurii, dar capabil să-și recunoască uneori erorile, om devotat cauzei independenței naționale a țării , erou al războiului de la 1877, era mult mai instruit și mai cunoscut în epocă decât cel de al doilea care a dorit să joace un rol politic de seamă, dar care a rămas întotdeauna un client mărunt al partidului liberal și un amploiat fără responsabilități superioare.

În Boborul!”, I.L.Caragiale oglindește selectiv, din perspectiva comică fapte reale. Râsul său, care nu vizează ideea de republică, ci pe oamenii politici ai vremii, e neiertător. Se pare că scapă ironiei scriitorului masa târgoveților participanți la mișcarea anticarlistă, semnalată în notații fugare (Pâlcuri-pâlcuri vin din toate părțile”; Pușcăria și patru hanuri prefăcute în pușcării gemeau de republicani”), și, în mod sigur figura Ecaterinei Caragialli, înfățișată cu discretă duioșie. Ironia, prezentă totuși și în această ultimă împrejurare, n-o privește însă pe mama scriitorului, ci are drept obiect instituțiile și formele democratice” ale vremii: Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de modă veche, un spirit reacționar: era foarte departe de a înțelege importanța politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oraș și tremura de grija mea văzând că nu vin la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă – că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc să o fac de râs în mahala, că vreau să grăbesc, poate, sfârștul lui tata, care era grav bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămân acasă.”

Schița Boborul!” a apărut în Epoca”, la rubrica Tribuna literară”, în 1896, purtând subtitlul Din istoria Republicii ploieștene”. Proiectul ei este însă mult mai vechi; cu optsprezece ani înainte de publicarea schiței, I.L.Caragiale, invitat prin Mihai Eminescu, la Titu Maiorescu acasă, povestește mentorului Junimii”, așa cum reiese din Însemnările zilnice” ale acestuia (1/13 septembrie 1878), despre revoluția de la Ploiești aug.1870, cu Candiano Popescu și Stan Popescu.”

La doi ani după apariția schiței Boborul!” Caragiale publică o altă reminiscență”, Istoria se repetă”, în care este adusă în prim-plan, tot în perspectivă satirică, aceeași figură marcantă a vremelnicei republici ” ploieștene, Stan Popescu.

Referiri la republica” și la republicanii” ploieșteni sunt întâlnite și în alte scrieri ale lui Caragiale: articolul Un mare sculptor român”, schițele O zi solemnă”, Justiția română” și Secția corecțională”, comediile Conu Leonida față cu reacțiunea” și D’ale carnavalului”, corespondența scriitorului cu Petre Missir, C. Dobrogeanu-Gherea și Paul Zarifopol. Așa, de exemplu, evocând, tot cu ironie, însă abia perceptibilă, în 1907”, evenimentele de la Ploiești, din 8 august 1870, Caragiale nota într-o scrisoare către Paul Zarifopol: Astăzi 8/20 august se-mplinesc 37 de ani de la Republica din Ploiești. La ceasul când îți scriu aceste rânduri tămbălăul din grădina Lipănescului era pe drojdii. Simt picurâdu-mi o lacrimă de duioasă amintire: eram de optsprezece roze! O! scumpa mea Republică! Parcă n-ai fost decând lumea!”
 
 
 
Conservator Muzeul Ion Luca Caragiale” Ploieşti,
ing. Monica-Violeta BOSTAN

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.