Caricatură antidinastică publicată în „Ghimpele”, în 1872. În stânga: Al. I Cuza trădat de Ion Brătianu. În dreapta: Carol I sprijinit de Bismark şi Brătianu, având la bază influenţa germană şi având împotrivă „vocea ţării” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În apropierea zilei de 8 august 1870 s-au întrunit două organizaţii conspirative având la conducere pe C.T. Grigorescu respectiv pe Radu Stanian. Din aceste organizaţii mai făceau parte Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Mitică Călinescu, Titu Bălăceanu, Petre Apostolescu, Guţă Andronescu-Grădinaru.
Se înlătură temerile unora de o intervenţie străină, se confecţionează steagul nou, stabilindu-se semnale ca tragerea clopotelor şi sunarea trâmbiţelor gărzii naţionale.
În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viaţă, care ar putea abuza de situaţia sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendinţe autocratice.
Liberalii radicali au pus la cale o acţiune de înlăturare a domnitorului, organizând mai multe centre din care să pornească mişcarea: Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Piteşti, Buzău, precum şi din tabăra militară de la Furceni. Principalii conspiratori erau C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada – colaborator apropiat al lui Ion C. Brătianu, prim redactor al ziarului „Românul” condus de C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan – fost prefect al Poliţiei Capitalei, maiorul C. Pilat (ginerele lui C. A. Rosetti), Alexandru Candiano-Popescu şi dr. D. Sergiu.
Unul dintre conspiratori, Candiano Popescu de la Ploieşti, nu a acceptat această amânare. El avea să explice că a procedat astfel din două motive:
– Al doilea se datora situaţiei internaţionale. El era convins că Franţa va fi biruitoare şi se temea că la încheierea tratatului de pace aceasta să „găsească pe tronul României un Hohenzollern“.
„Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă noapte, a fost numită o Regenţă în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu.”
Participanţii au aplaudat şi au început să strige: „Ura! Am scăpat de neamţ”. Apoi, mulţimea – estimată la „trei mii de oameni” – în frunte cu „noul prefect” şi cu un preot îmbrăcat în odăjdii, a pornit spre cazarma dorobanţilor, unde sergentul de la depozitul de muniţie a primit ordin „să împartă arme la popor”.
„Vă fac cunoscut că prinţul Carol s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern. Totodată vă veţi pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano Popescu, veţi menţine ordinea, iar de urmare veţi raporta pe dată”.
Fără să intre în discuţii contradictorii cu respectivul maior, Candiano Popescu s-a deplasat la închisoarea oraşului unde a eliberat „un număr de arestaţi”.
„Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având de cap pe generalul N. Golescu ca regent.
Concentraţi imediat grănicerii şi în 24 de ore, dacă se poate, să fiţi la Ploieşti.
Pentru a face cunoscută acţiunea pe plan internaţional, „prefectul” a expediat ziarului românesc „Adevărul”, care apărea la Pesta, următoarea telegramă:
Şeful staţiei telegrafice din Predeal, Iuliu Filipescu, s-a arătat circumspect, a oprit cele două telegrame şi a anunţat guvernul de la Bucureşti.
La Ploieşti, armata a ridicat în noaptea de 8/9 august „peste 400 de cetăţeni de la locuinţele lor pentru a-i arunca în închisoare”. Neputând organiza rezistenţa, Candiano Popescu a părăsit oraşul, dar a fost prins la Buzău.
Conspiratorii au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi din Târgovişte. Aceştia s-au apărat, invocând faptul că o acţiune similară a avut loc în noaptea de 11/12 februarie 1866, când a fost înlăturat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, act în urma căruia nimeni nu a fost arestat, iar unii dintre complotişti se aflau pe banca ministerială.
„Dacă este revoluţiune faptul de la 8 august şi se cere osândirea lui pentru că el este opera câtorva indivizi şi nu este dorită de naţiunea întreagă, să stabilim mai întâi acest adevăr contestabil al acuzaţiunii ca să vedem dacă autorii acestei revoluţiuni sunt nevinovaţi sau culpabili; să se consulte mai întâi naţiunea: să punem revoluţiunea la vot! Să facem plebiscit! Primim bucuroşi osânda, dar să vă supuneţi şi Dumneavoastră la majoritatea voturilor”.
La 17/29 octombrie 1870, toţi cei 41 de acuzaţi au fost achitaţi, fapt ce l-a revoltat profund pe Carol I. În notele sale zilnice, domnitorul menţiona că era hotărât să abdice şi va aduce această decizie mai întâi la cunoştinţa Puterilor Garante.
În realitate, Candiano Popescu nu a proclamat republica la Ploieşti şi niciun document semnat de el nu menţionează cuvântul republică.
Guvernul reuşeşte să aresteze membri ai mişcării conspirative ca Ion Brătianu, generalul Nicolae Golescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, colonelul Nicolae Creţulescu, şi vor urma de represalii deosebit de severe, cu umilire prin bătăi a unora ca preotul Ştefan Dinicescu, Mihail Kogălniceanu, Drăghicescu.
Tânărul Caragiale, care abia împlinise vârsta majoratului, participant la mișcarea anticarlistă ploieșteană, nu este amintit în actele și publicațiile referitoare la acest eveniment. Motivul îl constituie poate și faptul că junele „cetățean al acelei republici”, așa cum povestește mai târziu, într-o tonalitate ironică ce nu cruță nici propria-i persoană, deși dezarmase” un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui” și fusese numit de Candiano-Popescu „în locul zbirului” căruia îi luase arma, a rămas totuși pierdut în mulțimea răzvrătiților, iar, pe la mijlocul zilei de 8 august 1870, aducându-și aminte că are părinți care îl așteptau, s-a dus acasă unde mama sa l-a lipsit de sabie, i-a încuiat ghetele și pălăria și l-a făcut captiv timp de o săptămână, împiedicându-l de la început să-și exercite funcția publică pe care o primise și scutindu-l de arestare: „Pușcăria și patru hanuri prefăcute în pușcării gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihneacă! Era o femeie fără multă învățătură, dar cu prevedere politică! Dacă mă prindea reacțiunea cu sabia la brâu!”
În „Boborul!”, I.L.Caragiale oglindește selectiv, din perspectiva comică fapte reale. Râsul său, care nu vizează ideea de republică, ci pe oamenii politici ai vremii, e neiertător. Se pare că scapă ironiei scriitorului masa târgoveților participanți la mișcarea anticarlistă, semnalată în notații fugare („Pâlcuri-pâlcuri vin din toate părțile”; „Pușcăria și patru hanuri prefăcute în pușcării gemeau de republicani”), și, în mod sigur figura Ecaterinei Caragialli, înfățișată cu discretă duioșie. Ironia, prezentă totuși și în această ultimă împrejurare, n-o privește însă pe mama scriitorului, ci are drept obiect instituțiile și „formele democratice” ale vremii: „Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de modă veche, un spirit reacționar: era foarte departe de a înțelege importanța politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oraș și tremura de grija mea văzând că nu vin la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă – că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc să o fac de râs în mahala, că vreau să grăbesc, poate, sfârștul lui tata, care era grav bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămân acasă.”
La doi ani după apariția schiței „Boborul!” Caragiale publică o altă „reminiscență”, „Istoria se repetă”, în care este adusă în prim-plan, tot în perspectivă satirică, aceeași figură marcantă a vremelnicei „republici ” ploieștene, Stan Popescu.
