Rătăcitor prin vremuri tulburi – poveste câștigătoare din Concursul Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”

0
190
Rătăcitor prin vremuri tulburi
Târziu, în toamnă, într-o seară mohorâtă și rece de noiembrie, Anastasia stătea cuibărită într-un fotoliu comod, cufundată până la gâtîntr-o pătură groasă, sorbind îngândurată dintr-o cană de ceai fierbinte pe care i-l făcuse cu multă dragoste mama sa, ca în fiecare seară. Pe măsuța de lângă fotoliu, printre pixuri și creioane colorate, stătea împrăștiat un teanc de foi din care fata lua din când în când câte patru-cinci, citindu-le cu nesaț, apoi aranjându-le într-o ordine numai de ea știută. Doar se apropia examenul, iar la istorie materia părea că nu se mai termină. Se oprea din când în când din citit, încruntându-și sprâncenele și șoptind apăsat câte un „Ha!” apăsat cu atâta nedumerire, de ai fi zis că cine știe ce adevăr nebănuit ar fi aflat. Apoi relua pasajul pe care tocmai îl terminase, parcă pentru a se convinge că a înțeles bine ceea ce tocmai citise.
Din când în când, terminând câte un capitol, așeza foile din care tocmai aflase atâtea lucruri interesante alături de ea, pe fotoliu.Somnul începea să-i dea târcoale încet, amăgindu-i pleoapele obosite, însă de câte ori termina un capitol, începea curioasă un altul, spunându-și de fiecare dată că acela era ultimul pentru acea seară. Își întinse picioarele hotărât, doar-doar i-o trece somnul, însă din greșeală împinse foile adunate cu grijă la picioarele sale, iar acestea s-au răspândit într-o clipă pe covor. Anastasia lăsă repede cana cu ceai pe colțul măsuței, aruncă într-o clipă pătura de pe ea și se repezi să strângă foile înainte de a-și uita ordinea gândurilor. Dintr-o dată, foile au început să se ridice singure ca purtate de un vârtej ciudat, iar în mijlocul lor Anastasia zări o siluetă umană înveșmântată într-o pelerină din catifea vișinie ce îi cădea grea până la picioare. Pe cap purta o coroană masivă, împodobită cu pietre verzi, sclipitoare, ce-ți luau ochii. Fata se sperie și se retrase înapoi pe fotoliu, încercând să spună ceva neînțeles… Silueta făcu un pas înspre ea, întinzându-i mâna cu blândețe.
-Nu te speria, fata mea! rosti cu o voce blândă și familiarăintrusul.
-Ci… cine ești? Ce vrei de la mine? Cum ai întrat aici? apucă să spună Anastasia precipitat, de parcă timpul nu i-ar fi dat răgazul să întrebe tot ce dorea să afle de la vizitatorul necunoscut. Te-a adus mama, nu-i așa?Să mă ajuți să învăț la istorie…
Silueta stranie se așeză ușor pe colțul celuilalt fotoliu, râzând cu poftă.
-Mama ta? Nici vorbă! Tu m-ai adus aici, cu gândurile tale pline de curiozitate!
Atunci Anastasia înțelese că în fața sa stătea însuși Alexandru Lăpușneanul, domnitorul crud și temut al Moldovei, despre care tocmai citise. Teama încă nu-i dispăruse din suflet, însă curiozitatea sa era atât de mare, încât nu mai realiza faptul că încă nu aflase cum a ajuns domnitorul acolo.
-Am auzit că oamenii continuă să vorbească și astăzi, după atâtea secole, despre domnia mea și despre cruzimea cu care am condus Moldova.
Și domnitorul râse din nou cu poftă, mângâindu-și cu blândețebarba neagră și lungă.
-Cum privești tu, copilă dragă, această parte a istoriei Moldovei?
-Este adevărat că istoria ta este controversată, chiar și cronicarii se contrazic între ei: unii vorbesc despre dragostea ta față de țară, alții despre pasiunea ta nestăvilită și obsesivă pentru putere, însă toți amintesc desprecruzimea cu care ai condus Moldova.
Fată îl privi atent în ochi, urmărindu-i reacția, apoi continuă:
-Cronicile vorbesc despre persecuții, execuții și alte metode draconice pe care le-ai folosit împotriva boierilor pentru a puteapăstra scaunul Moldovei și puterea.
Domnitorul zâmbi, ezită o clipă, apoi răspunse:
-Știu că domnia mea a fost marcată de violență și cruzime. În acele vremuri,fata mea, am crezut că aceasta era calea cea mai potrivită de a menține ordinea și supunerea, de a mă face temut și ascultat de boierii ale căror fărădelegi au zguduit țara. Cu timpul, însă, oftă domnitorul, am realizat că această cruzime nu a adus prosperitate sau fericire pentru poporul meu și nici pentru mine…
Anastasia îl privi cu și mai multă curiozitate, pătrunzând cu mintea parcă din ce în ce mai mult atmosfera pe care Alexandru Lăpușneanul încerca să i-o descrie.
-Înțeleg că vremurileacelea erau grele, plinede pericole care pândeau la tot pasul, iardomniiletale au avut loc într-un context istoriczbuciumat. Totuși, cruzimea ta a lăsat urme adânci în memoria poporului moldovean și a influențat istoria ulterioară a acestei părți de țară.
Alexandru Lăpușneanu oftă din nou, sprijinindu-și capul în mâini și ștergându-și din când în când fruntea plină de gânduri cu o batistă din mătase albă, brodată cu fir argintiu, de borangic.
-Da, regret profund faptelemele nesăbuite și urmările lor negative asupra oamenilor din timpurile moderne. Dar ceea ce trebuie tu să înțelegi, fată dragă, este faptul că în acele vremuri cutremurător de vitrege, în care boierii fără suflet și fără patrie asupreau omul de rând după bunul lor plac, nu exista altă cale! Dacă atunci eu și alții ca mine nu am fi procedat așa, Dumnezeu știe dacă generațiile care ne-au urmat s-ar mai fi născut în Moldova sau altundeva! Sper că Moldova a reușit să depășească această perioadă pe care acum oamenii oconsideră întunecată și să evolueze spre o societate mai justă și mai umană decât cea în care am trăit eu!
-Ai dreptate!… Chiar dacă trecutul țării noastre a fost nedrept și vitreg, zbuciumat de războaie și cotropitori, Moldova a evoluat mult și s-a schimbat în bine de-a lungul secolelor. Sperăm ca noi, cei ce ți-am urmat ție și tuturor domnitorilor drepți și buni ai țării, să reușim să construim oțară mai bună, cu un viitor promițător în față, și să învățăm din lecțiile trecutului, astfel încât să nu mai fie nevoie ca astfel de cruzimi să se mai întâmple!
Un zgomot asurzitor s-a auzit dintr-o dată, ca și cum ușile ferecate ale unui palat imens s-ar fi deschis brusc. Deși luna strălucea tăcută sus, pe cer, un vânt straniu a început să bată cu putere, deschizând geamurile și împrăștiind foile Anastasiei, căzute pe podea. Dintr-o dată, o voce familiară și dulce s-afăcut auzită, ca-ntr-un vis:
-Anastasia! Anastasia, draga mea, ai adormit iarăși cu lumina aprinsă! Și uite câte foiai lăsat pe podea, zise mama zâmbind… Ce s-a întâmplat aici? Tu erai foarte atentă cu foile și cărțile tale…
Anastasia se uită împrejur dezorientată: silueta domnitorului dispăruse, de parcă nu ar fi fost niciodată acolo, în încăpere.
-Nu s-a întâmplat nimic, mamă! Foile mele sunt toate acolo unde ar trebui să fie!Tocmai ce mi-am făcut puțină ordine prin gânduri…
Ce vis ciudat, gândi Anastasia… Și ce păcat că s-a trezit atât de repede, avea o mulțime de întrebări la care și-ar fi dorit să afle răspunsul de la domnitorul Alexandru Lăpușneanul… Șirul gândurilor se opri brusc, iar fata rămase nedumerită, cu ochii mari și curioși,zărind pe colțul fotoliului pe care stătuse adineauri domnitorul batista din mătase albă, brodată cu fir argintiu, de borangic….
Balica Ștefania Alexandra – Mențiune
clasa a XII-a, Liceul Particular Nr.1, loc. Bistrița, județul Neamț

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.