Un vis măreț
Era ultima zi a lui Brumar, 1918. Vuia vântul și biciua fără milă copacii care păreau a se văita unul altuia, aplecându-se spre poarta casei care nu mai contenea să se clatine. Pe ferestruica aburită a camerei, nepotul privea crivățul care anuța sosirea lui Undrea. Bunicul însă părea fericit… Copilul avea nevoie de răspunsuri, așa că încercă să afle ce se petrece.
– Bunicule, la ce te gândești, se auzi glasul curios al lui Andrei.
– La multe, copile, multe prea greu de înțeles la vârsta ta…Tu spune-i moșului, unde să te ducă de Sf. Nicolae, la ce casă dintre vecini îți place a colinda? Și, dacă tot veni vorba, mergi la bunica de învașă bine colindul cel frumos, să nu supărăm pe Moșul cel Darnic, bine? răspunse bunicul zâmbind duios, dându-i copilului miejii de nucă ce fuseseră ascunși în buzunarul de la piept.
– Azi m-a făcut fericit Moș Andrei, mi-a adus un motănel alb de la unchiașul nostru din capătul uliței, dar de la Sf. Niloae aș vrea eu altceva, bunicule! Să vină tata că tare mi-i dor de el! Privesc pe ferestră, poate l-oi vedea intrând pe poartă, într-o bună zi. Poate o vrea Moș Nicolae să-l caute și să mi-l aducă. Ce zici, bunicule? Se poate? întrebă băiețelul de șase ani care nu-și mai văzuse tatăl de mai bine de doi ani. Știa că are treabă unde l-o trimis Dumnezeu, că doar fiecare are un rost pe lume, după cum îi este dat.
– Mâine o să plec la Alba pentru a-l asculta pe Vasile Goldiș. Tu să fii bun, să nu o superi pe bunica și să-i ții de urât, înșeles-ai ori ba? grăi apăsat bătrânul.
Feciorașul nu înțelegea de ce vrea să îl asculte atât de mult, dar era bucuros când vedea că are din nou poftă de viață și chipul i se lumină, începând să spună zglobiu:
– Aș vrea tare mult să fac și eu această plimbare cu tine, bunicuțule! Ar fi mult mai frumos decât să stau nedezlipit de ferestra aceasta la care îl tot aștept pe tata. Poate ni l-o scoate Dumnezeu în cale, că simt că mă strânge inima tot stând cu gândul la el, sărăcuțul, pe unde o fi întârziind în lume!
– O fi bine și cum spui tu, băiete! Haide să-i dăm vestea bunicii, să te pregătescă de drum. În zorii zilei, pe când noaptea geroasă nici nu-și luase bine tălpășița, Andrei privea din căruță casa bunicilor de care îl legau atâtea amintiri frumoase. Atunci era începutul unei alte zile de neuitat, unei zile istorice. Pe drumul principal își găsiră mulți tovarăși de drum. Erau căruțe pline de bătrâni și de tineri, de părinți, având alături copii de toate vârstele. Stăteau înghesuiți, ca nu cumva frigul să le înghețe trupurile acoperite cu cergi de merinos. Fiecare purta cușmă și bundiță, sigur călțuni de lână și ciubote numai bune de drum pe un ger de crapă pietrele, chiar dacă nu era gerul Bobotezii… I se găta numai drumul, mult nu mai era până la marile sărbători și toți credeau că darul lui Dumnezeu avea să vină cât de curând! În curând avea să răsune văzduhul de glasurile lor unite: S-au ridicat și vin țăranii/ Că-i vremea celor mulți acum / Să se ferească toți dușmanii, / În lături, în lături din drum! / Ne-am trezit și nu mai vrem robie / Căci anii grei ne-au fost destui / Am zidit o nouă Românie / Și n-o s-o vindem nimănui.//Refren: venim, venim puhoi demunte / Înainte, fraților, mereu, / Vai și-amar cui o vrea să ne-nfrunte / ‘Nainte toți cu Dumnezeu!/ S-a isprăvit cu iobăgia / că lanțul neamului s-a frânt / Noi suntem toată România / Stăpânii acestui pământ. […] / Vestmântul alb de sărbătoare / Voios de-acum va flutura / Că știm noi singuri ce ne doare / Și singuri dreptate ne-om da!
La un moment dat, cu toate că zăpada viscolită îngreuna vederea, moșul lui Andrei zări trei persoane care se strecurau prin iureșul drumului.
– Da, haideți, oameni buni, urcați la noi să biruim mai ușor drumul și viscolul ce nu se mai satură de răscolit lumea! zise hotărât bunicul lui Andrei.
– Bun om ești dumneata, omule! Ia urcați băieți, să nu mai încurcăm drumul celor porniți cu tot sifletul spre cetate! răspunse tatăl celor doi.
– Să mergem toți la Adunare, zise bunicul lui Andrei. Noi avem două steaguri, dacă ai vrea dumneata cu fiul cel mare să le porți cu demnitate, m-aș bucura, îți spun cinstit!
– Cum nu, taică, doar suntem și noi tot români! Noi vrem să ne unim cu țara! răspunse pe nerăsuflate românul.
Copiii nu înțelegeau celor mari care discutau despre oamenii importanți pe care aveau să-i întâlnescă, să-i asculte și despre ceea ce urma să se întâmple la Alba Iulia, nici. Toate cuvintele mari, povestea spusă cu însuflețire despre Iuliu Maniu, despre Alexandru Vaida-Voievod sau despre Vasile Goldiș, cel numit „vocea neamului românesc.”, erau vești ce îi depășeau pe copiii curioși să vadă mulțimea cea mare…Auzeau doar că se spunea că Vasile Goldiș era dascăl de profesie, la Sibiu, unul dintre aceia care au promovat cu mult curaj și demnitate limba română în Imperiul Austro-Ungar, fiind chiar și semnatar al unor articole naționaliste. Tot acesta era și unul dintre cei mai mari susținători ai Unirii Transilvaniei cu România și unul dintre principalii autori ai Rezoluției Unirii, documentul care exprima voința clară a românilor din Transilvania de a se uni cu România.
– Știi, cred, spuse bunicul lui Andrei, că și-a dedicat întreaga viață luptei pentru drepturile noastre, pentru ca noi, toți românii, să putem trăi într-o țară liberă și unită. Cuvintele lui au puterea să miște munții, să dea curaj oamenilor obosiți de greutățile vieții și să aprindă în sufletele lor focul speranței. De aceea am pornit cu voie în suflet să-i fiu alături și nu văd clipa când vom simții la unison dorința tuturor de a fi același neam de români.
– Aceeași chemare port și eu în suflet, bade Ioane. Aștept cu nerăbdare să ajungem și să aud mulțimea afirmând cele dorința de unitate pe care Vasile Goldiș o va rosti cu tărie.
În clipa aceea, bunicul se întoarse spre băieți, cu ochii strălucind de emoție și spuse: – Copii, o să fiți martorii unei înfăptuiri istorie! Veți fi parte din visul de libertate și unitate pe care toți acești oameni, pe care îi vedeți mergând în căruțe, îl poartă în sufletele lor.
– Ne faci să simțim cu adevărat, bunicule, că megem la luptă. Nici nu se pasă dacă ni se poate întâmpla ceva rău! Ne dai curaj și voință de a fi acolo, că nu ne-ar mai putea întoarce nimeni din drum! Putea oare cineva să spună că, atunci când nu pricepi toate cuvintele mari, nu poți simți cu toată inima ce înseamnă ele?! Cu siguranță, nu! Simt și eu, privind înapoi în timp, spre bravii înaintași, că am și fost acolo, că am strigat la unison cu toți cei prezenți: Noi vrem să ne unim cu țara!
Pe măsură ce se apropiau de Cetatea Alba Iulia, îi zăreau zidurile groase, din piatră, șlefuite de secole de istorie și care se înălțau atunci parcă mai semețe, purtând mantaua strălucioare a omătului. Bastioanele sale păreau să vegheze solemn asupra mulțimii ce se aduna în valuri. În curțile largi erau pline de oameni veniți din toate zările, iar între zidurile vechi de piatră, vocile lor răsunau ca o promisiune de unitate și de nou început.
Catedrala, desigur, străjeul suprem, al cetății se înălța spre cer, privind mulțimile. Clopotnița ei veche era un punct de referință pentru sufletele tuturor. În biserici se făcuse o rugăciune pentru neamul românesc, apoi, în Sala Mare a Cercului Militar, sub oblăduirea episcopilor Miron Cristea și Iuliu Hossu, a președintelui Marii Adunări a Românilor din Transilvania, s-a citit Rezoluția.
Câmpul lui Horea fremăta de emoție. După acordul unanim din Sala Marii Unirii, printre miile de oameni adunați, își făcură apariția câteva figuri impunătoare, personalități recunoscute ale vremii, precum: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod și episcopii Transilvaniei care au ținut primele discursuri. Privirile oamenilor îi urmăreau, în timp ce vocile lor se uneau într-o discuție vibrantă, plină de încredere în destinul națiunii. Episcopul Iuliu Hossu fu zărit murmurând o rugăciune de mulțumire și binecuvântare. La câțiva pași de tribuna pentru discursuri, Samoilă Mârza, unicul fotograf al Adunării de la Alba Iulia, își pregătea aparatul de fotografiat.Vasile Goldiș urcă primul pe scenă, dând startul celui mai important moment din istoria României. Acesta era înalt și avea privea pătrunzătoare. Chipul lui Vasile Goldiș emana blândețe, dar și demnitate, oglindind acea forță spirituală caracteristică oamenilor aleși. Le inspira încredere și respect celor din jur. La piept purta tricolorul. Salută cu plecăciune poporul adunat într-un suflet și începu să își rostească cu patos discursul, fără nicio ezitare în bătaia vântului aprig și iute. Dădu glas vajnicei dorințe a românilor de a-și împlini visul măreț.
Vrem o singură Românie a tuturor Românilor! Trăiască România Mare! Dumnezeu să binecuvânteze România! rosteau într-un glas românașii îmbrăcați costume populare, consfințind atunci Unirea de la 1918. Noi suntem români, / Noi suntem români, / Noi suntem aici / În veci stăpâni.
David Voican – Mențiune
clasa a X-a C, Colegiul Național Militar ,,Dimitrie Cantemir’’, Breaza, jud. Prahova
