Lumina vine de la Răsărit
Trei ani au trecut de când comuniștii au preluat puterea. Oamenii, încercând să uite de ultimii ani de război și incertitudine, se străduiau să revină la efervescența anilor ’20. Însă, în adâncul lor, știau cu toții că se mințeau singuri. Știau că lumea nu avea să fie la fel, că nostalgia lor se dorea a fi un antidot pentru traumele recent trăite…că înotau împotriva unui curent din ce în ce mai puternic. Cu toate acestea, nefirescul acestei situații evolua inevitabil spre firesc. Și tocmai în această atmosferă apăsătoare pentru mulți se remarcă un domn care pare să poarte după el reminiscențe ale eleganței interbelice, trădate de un comportament de bon viveur autentic. Era nimeni altul decât Alexandru Osvald Teodoreanu, sau, cum îi spuneau prietenii, Păstorel. Stând într-un colț retras al restaurantului Capșa, în acea seară tomnatică răcoroasă, asculta radioul care mai prindea interferențe venite din Occident. Acompaniat de fratele său, Ionel, sorbea încet vinul din pahar.
-Ai remarcat și tu că în ultima vreme restaurantele s-au zgârcit cu sarea? a întrebat acesta.
-Serios? Nu cred….trebuie să-mi fi scăpat… a răspuns gânditor Ionel.
-Crede-mă, spuse Păstorel zâmbind, de la Focșani la Iași/Se resimte lipsa sării,/Fiindcă știm că toți ocnașii/Sunt acum la cârma țării.
Ionel a râs încet, parcă abținându-se să atragă atenția asupra sa.
-Îți cunosc foarte bine apetența pentru umor, zise el, însă nu cred că e locul și momentul potrivit pentru așa ceva.
-Ai dreptate. Partidul e alergic la umorul bun. Lui îi place numai umorul…proletcultist! a replicat Păstorel încercându-l un râs ironic. Chiar și-așa, tot ajung să se elimine între ei, iar din zece membrii de partid mai rămâne doar unul, a continuat el în aceeași notă ironică.
Liniștea ce se așternu la masa celor doi se răspândi treptat în tot localul asemenea unei miresme de tei. Numai radioul mai emițea ocazional câte-un sunet vag, căruia cei prezenți nu-i dădeau prea mare importanță. Numai când vocea ușor exaltată a crainicului a anunțat că urmează un discurs al Anei Pauker ambientul calm semi-nocturn a început să facă loc unei atmosfere de interes mai mult forțat: „Azi, nimeni nu mai poate să ducă în România o politică ce va dezbina poporul. De aceea, Guvernul Groza, urmând modelul drept și corect al popoarelor din această parte a Europei, a instituit și se străduiește zi de zi să instituite în țară un regim de frăție între toți cetățenii țării…”. Discursul a fost întrerupt brusc de o scurtă interferență: „Ce frumoasă este viața/Când să spui, te ține ața,/Că ne vine, bat-o vina!,/De la Răsărit lumina!”.
-Ei bine, eu mă duc la CCB. N-am mai fost acolo de ceva timp, l-a informat Păstorel pe fratele său. La auzul acestor cuvinte, câțiva oameni ce stăteau mai aproape de ei au întors surprinși și ușor speriați capul.
-Foarte bine! Eu mă întorc la Athénée Palace, a răspuns Ionel. Ai grijă să nu întârzii.
Păstorel și-a luat paltonul negru și a ieșit din restaurant. Mergând pe străzile Bucureștiului, nu a putut să nu observe cum lumea din jurul sau părea inertă. Luminile stradale care cu aproape trei decenii în urmă înfrumusețau serile, dându-le un ușor iz romantic, acum păreau terne, umbre ale trecutului lor. Înconjurat de acest ambient, Păstorel a ajuns în fața unui local numit „Carul cu Bere”. Câți oameni au confundat acronimul acestui local cu cel al Comitetului Central din București! Intrat acolo, fu întâmpinat de mirosul de berărie, care-i aminti trecător de tinerețile sale. La o masă stătea un vechi amic, alături de alți câțiva prieteni, zâmbetele lor trădând o molipsitoare voie bună. Domnul Teodoreanu s-a dus la ei, căci nu se cuvenea să lipsească dintr-o asemenea atmosferă destinsă. Amicul s-a oferit să-l cinstească cu un pahar de vin. Păstorel a acceptat, iar prietenul a chemat ospătarul, i-a șoptit la ureche comanda, iar acesta a adus paharul numaidecât. Însă, după câteva înghițituri, Păstorel a fost cuprins de o stare de rău. Iar în numai câteva clipe a căzut la pământ.
S-a trezit într-o cameră întunecoasă, luminată difuz de un bec, legat strâns la mâini și picioare cu o funie groasă. În fața lui recunoscu ospătarul ce l-a servit cu câteva momente înainte, îmbrăcat de această dată în uniforma de cadru al Securității.
-Tovarășe Teodoreanu, dă-mi voie să-ți explic de ce ești aici, începuse ofițerul. Vechiul tău amic ne-a informat cu privire la glumele tale la adresa Partidului Muncitoresc Român și a conducerii sale, acte ce reprezintă o încălcare gravă a legislației în vigoare. Și, conform acesteia, va trebui să fii reeducat!
-Culmea ironiilor și de râsul copiilor să fii educat de către cei mai needucați! a replicat Păstorel, recăpâtându-și treptat cunoștința. Ofițerul, însă, neimpresionat de remarca lui, l-a lovit peste față cu o bâtă.
-Știi ce nu înțeleg, tovarășe Teodoreanu? Dacă se spune că voi, intelectualii, sunteți așa inteligenți, atunci cum se face că nu puteți recunoaște superioritatea gândirii marxist-leniniste, care este, până la urmă, viitorul întregii omeniri? Înotați inutil împotriva curentului…și, să fiu sincer, din acest punct de vedere mi-e un pic milă de voi. E mare păcat că vă încăpățânați să credeți ideile burgheze care v-au corupt!
-Intelectualii, spuse Păstorel după un moment de gândire, au un defect fundamental: nu urmăresc turma. Fiindcă ei gândesc independent de ea. Și nu pot fi păcăliți atât de ușor de idei absurde…precum cele marxiste.
Enervat, ofițerul l-a lovit din nou, de data aceasta mult mai tare. O dâră de sânge a început să se prelingă pe chipul deținutului.
-Tovarășe Teodoreanu, eu încerc să te ajut să vezi adevărata realitate. Încerc să te scot din iluzia burgheză în care îți e captivă mintea. Nu înțelegi că lumea în care ai trăit toată viața ta, lumea capitalistă, e pe cale să se prăbușească? Nu vezi că proletariatul începe să-și rupă lanțurile? Nu pricepi că oamenii încep să nu mai fie orbiți de acel opiu al popoarelor pe care unii îl numesc religie? Lumea se schimbă, iar oricine stă în calea schimbării va fi zdrobit! Iar noi, comuniștii, vrem numai să ajutăm oamenii, căci noi știm cu adevărat cursul Istoriei, datorită lui Marx.
-Nimeni nu cunoaște viitorul, în afară de Dumnezeu, pe care-L disprețuiți în mod ironic, fiindcă tot voi sunteți cei care îi considerați pe liderii voștri veritabile divinități. Credeți că ei vă vor scăpa de lanțuri, dar de fapt le vor înlocui pe cele actuale din paie cu unele de oțel…Și nimic din limbajul vostru de lemn nu mă poate convinge altfel, a grăit, stins, Păstorel.
-Foarte bine, zise ofițerul neașteptat de calm. Atunci, vei avea o lungă ședere aici, tovarășe Teodoreanu. S-a întors și s-a îndreptat către ușă. A deschis-o, dar, înainte să iasă, se opri puțin, stând parcă pe gânduri. Și-a îndreptat după câteva momente de tăcere privirea către Păstorel și i-a spus zâmbind: A, tovarășe Teodoreanu, nu uita: lumina vine de la Răsărit!
Nicolae Adian Butunoi – Premiul III
clasa a XI-a S, Colegiul Național ,,Nichita Stănescu”, Ploiești
