Îți asumi acest risc?
E ciudat. Frustrant. Să stai ascuns. Așa cred eu. Mai ales când nu e un joc. Mai ales când te ascunzi în alt imperiu. Imperiul Rus. Nici nu știu de ce m-am alăturat acestei frății. În momentul respectiv părea cea mai bună alegere a vieții mele. Acum parcă regret. Cu toții vrem independența Greciei. Acesta a fost motivul principal. Dar acum? Acum parcă mi-e frică. De ce nu-mi era frică atunci? Care era diferența? Întrebarea a fost acceași: ”Îți asumi acest risc?”. Care risc? Ca pot muri.
Așa ne-am strâns cu toții în acea noapte când Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, ne-a dus încet afară din imperiu. În ascuns. Urma să mergem in Principatele Dunărene. Nu ni s-a explicat de ce. Am auzit oameni vorbind despre asta în schimb:
-Păi și ce se întâmplă? Întreabă unul.
-Am auzit că Tudor Vladimirescu are nevoie de puțin ajutor.
-Cine mai e și el? Se trezește un altul.
-Un conducător, ceva, cred, i-a răspuns. Vor să scape de fanarioți.
“Fanarioți..”, m-am gândit eu, “ei nu sunt tot greci?”
Am continuat să mergem în tăcere prin noaptea întunecată. Nici nu știam cînd vom ajunge la București. Simțeam frustrare din nou. Și oboseală. Voiam să dorm. Simțeam că și colegii mei vor asta. Dar mai aveam de mers. “Cum putem noi să luptăm dacă suntem așa obosiți?”, mă gândeam”. Am continuat să merg, deși îmi simțeam picioarele înmoindu-se ușor sub greutatea armurii. Am oftat adânc. Simțeam cum gandurile mă copleșeau și somnul lua încet controlul corpului.
Peste ceva timp ne-am oprit la o casă destul de mare. Nu reușeam să descifrez ce scria pe panou. “Ce cuvinte ciudate..”, mă gândeam. Am simțit o mână pe umărul meu. Era Alexandru.
-Ce faci, tinere? Mi-a zâmbit. Chiar aveam nevoie de un zâmbet în acel moment.
I-am arătat panoul indescifrabil și a râs spunându-mi că aceea e limba lor.
-Am ajuns? Am întrebat destul de surprins. L-am privit cum a dat afirmativ din cap.
-Mergem mai târziu la București să-l ajutăm pe bunul meu prieten Vladimirescu să scape de fanarioți.
Am ezitat puțin înainte să-l intreb:
-Fanarioții nu sunt tot greci?
-Ba da, mi-a răspuns el.
-Și noi luptăm împotriva lor? A fraților noștri?
Zâmbetul lui s-a stins ușor la întrebarea mea. De parcă nu se gândise la asta. Mi-a zis că se va ocupa el de situație și că eu ar trebui să mă odihnesc din moment ce drumul a fost destul de obositor. Avea dreptate. Eram frânt. Speram că somul mă va mai liniști. Dar nu a fost așa. Visam cum Vladimirescu îi învingea pe fanarioți și cum apoi se întorcea împotriva lui Alexandru. Împotriva noastră. M-am trezit. Era doar un vis. Și totuși, mintea mea a început să-l urască pe Tudor Vladimirescu. De ce? Nu știu. Poate pentru că voia să-i elimine pe fanarioți. Erau sub stăpânirea otomanilor. Nu era vina lor, nu? Făceau doar ce li se cerea. Simțeam cum mintea îmi fugea în toate direcțiile. Sunt nebun? Nu. Sunt corect.
M-am îmbrăcat pentru a pleca la București. Drumul nu a fost așa lung cum mă așteptam. Ne-am întâlnit cu armata lui Tudor Vladimirescu. Păreau de treabă. Dar erau conduși de cel care voia să-I omoare pe frați de-ai noștri. Am mers mai aproape de Alexandru și Vladimirescu care purtau o conversație foarte aprinsă:
-Nu-i poți omorî pe toți! Alexandru spuse, pe fața sa citindu-se groaza și empatia pentru frații săi de sub conducerea Imperiului Otoman.
Vladimir a scăpat un chicot și a spus:
-Mă veți ajuta și tu și armata ta.
-Tu nu înțelegi! Sunt tot greci, ca mine, ca armata mea.
-Greci care sunt de partea inamicului, i-a răspuns Vladimirescu rece.
Alexandru s-a dat doi pași în spate.
-Ai promis că nu omori un grec.
Vladimirescu a râs încet și a înaintat spre Alexandru cu un pas.
-Tu ești cel care nu înțelege. Ei ne sunt inamici.
Alexandru a clătinat din cap. Priveam uimit modul rece în care îi răspundea. Cum putea cineva să fie atât de hain? Ura mea pentru el continua să crească.
Alexandru i-a spus că nu mai vrea să-l ajute. Vladimirescu s-a revoltat și și-a întors întreaga armată împotriva noastră.
-Atunci veți muri cu toții.
M-am retras într-un magazin mic de unde priveam lupta de afară. Nu eram în stare să mă lupt. Doar urmăream mișcarile lui Vladimirescu. Rănit, a fugit, iar Alexandru nu putea face nimic pentru că era atacat din alte părți. Atunci am ieșit din magazine și am început să alerg în urma lui. Văzându-mă, a mărit viteza, dar era deja rănit, și în scurt timp l-am prins. L-am lovit în stomac și a cazut pe jos gemând de durere. Am continuat să-l lovesc, neauzind strigătele lui. Sunt nebun? Poate. Dar faceam asta pentru dreptate.
L-am cărat pe Vladimirescu înapoi la București. Toți erau surprinși să-l vadă aproape mort. L-am așezat pe jos. Apoi mintea mi s-a năurit. Am simțit cum am lovit betonul rece cu capul. Am auzit strigăte, dar încet s-au evaporat. Mi-am văzut viața trecând prin fața minții mele. Probabil așa era moartea.
“Îți asumi acest risc?”, a răsunat o voce în capul meu. Nu știu ce mi-am asumat. Eu doar am fugit de tot ce mi-era frică să fac. Am simțit o ușoară bătaie în inimă. Apoi s-a stins. Moartea. Se simțea oarecum liniștitor. Am deschis o ultimă oară ochii. Nu eram mândru de ce-am făcut în viață. Dar măcar am intrat în Eterie. Și le-am deschis tuturor ochii cu privire la Vladimirescu.
Încet, ploapele mi s-au închis. Mă așteaptă un somn lung. Și veșnic.
Lois-Maria Tincă – Mențiune
clasa: a IX-a K, Colegiul Național ,,Ion Luca Caragiale’’, Ploiești
