Carmen Sylva – jurnalul unei regine
21 ianuarie 1867
Nu vreau să mă mărit. Vreau să îmi trăiesc viața, să îmi urmăresc pasiunile, să fiu liberă. Mama îmi tot vorbește despre căsătorie, îmi caută pretendenți și mi-i prezintă așa cum îmi prezenta pe vremuri opțiunile de mic dejun sau de materiale pentru rochii – ca pe niște variabile nesemnifiative, niște decizii ce trebuie luate doar de dragul de a fi luate, fără un impact evident și concret asupra vieții mele. Nu vede alegerea unui soț ca pe o decizie definitivă, ce trebuie făcută din iubire, ce îți alterează permanent cursul vieții, așa cum o văd eu. O vede ca pe o simplă responsabilitate, o alegere de care nu depinde viața mea, cel puțin nu pe primul loc. Părinții îmi tot vorbesc despre îndatoriri și principii, lor li se pare că îmi pierd timpul cu arta și cu literatura și cu visurile mele. Ei vor să fiu ca ei – eu nu vreau decât să fiu eu însămi și să trăiesc după propriile reguli.
15 noiembrie 1869
Simt că visurile mi-au fost smulse din brațe și au fost înlocuite cu cele ale altcuiva. M-am împăcat cu ideea că viața mea nu va fi niciodată doar a mea. Că voi trăi mereu în umbra altcuiva, că voi fi mereu legată de altcineva. Mereu credeam că miresele sunt fericite în ziua nunții lor, entuziasmate și pline de veselie. Acum însă, privind în față ziua propriei nunți, nu pot să mă înreb decât câte alte mirese au simțit înaintea mea ceea ce simt eu acum. Câte dintre ele au simțit că le este furat viitorul. Viitorul meu soț este un om bun, nu neg acest lucru. Doar că această căsătorie nu este una din dragoste, indiferent de aparențe, ci un simplu joc al puterii, o alianță în numele binelui suprem. În ciuda voinței mele, m-am împăcat cu faptul că aceasta este datoria mea, că binele popoarelor noastre este mai presus de dorințele mele. Sper doar să fie un om bun până la capăt, iar visurile mele să nu fi fost abandonate fără rost.
28 octombrie 1870
Frunzele foșnesc dincolo de fereastra unei case care nu se simte ca acasă. Oricât timp ar trece, oricât de repede și de bine m-aș acomoda la noua mea viață, o parte din mine tot se simte ca o străină. Încă simt că locul meu nu este aici. Și totuși, pe măsură ce timpul trece, simt cum mă transform, cum mi se modelează oasele și pielea, cum mi se modifică trăsăturile, toate pentru a se încadra în tipare noi, pentru a se conforma noului rol ce trebuie jucat. Viitorul încă mă preocupă, însă nu mă mai înspăimântă așa cum o făcea cândva. Soțul meu este un om bun, iar poporul lui – poporul nostru – m-a primit cu brațele deschise, motiv pentru care sentimentele contradictorii din inima mea trebuie să rămână acolo. Încetul cu încetul, îmi croiesc viața pe care mi-o doresc. Doar pentru că lucrurile nu au mers pe drumul pe care îl consideram a fi cel către fericire nu înseamnă că nu am puterea de a-mi îndeplini singură dorințele. Pe măsură ce mă modelez după noua mea viață, o modelez și pe ea după mine. Mă afund în artă și în literatură, îmi vărs sufletul pe hârtie și visez la ziua în care visurile mele vor deveni realitate.
14 august 1877
Simt războiul de afară de parcă s-ar desfășura la mine în suflet. Mă doare să văd țara care m-a adoptat ca pe una de a lor trecând prin astfel de chinuri, dar mă consolez cu gândul că poate tocmai aceste chinuri vor duce la dobândirea independenței pe care ne-o dorim atât de mult. Soțul meu este optimist, deși el este cel care întâmpină aceste provocări cu capul înainte. Încerc să nu îmi fac griji, nici pentru el, nici pentru țară. Însă nu pot ignora ceea ce se întâmplă în jurul meu. Încerc să mă concentrez pe scris, pe scârțâitul peniței pe foaie. Îmi vărs sufletul pe hârtie, îi încredințez toate secretele mele, toate temerile și toate dorințele, în speranța că îmi vor reflecta înapoi toate răspunsurile de care am nevoie. Mă simt neputincioasă, nu știu cum să îmi ajut poporul. Nu pot decât să aștept, așa cum facem toți, cu sufletul la gură, terminarea acestui crunt război și, sper eu, ziua în care ne vom câștiga independența.
10 mai 1881
Nu credeam că voi trăi vreodată această zi, dar speram la ea mai mult decât îmi vine ușor a recunoaște. Sunt cu mult mai emoționată decât chiar în ziua nunții, însă, de data aceasta, nu spaima și nici nesiguranța nu sunt cele care mă înconjoară, ci fericirea și speranța la un viitor mai bun pentru noi toți. Mă simt împlinită, simt că, în sfârșit, sunt parte din ceva ce contează. Inima îmi cântă de bucurie când mă gândesc că astăzi este ziua în care scriem istorie, ziua în care toate eforturile ne sunt răsplătite, toate lucrurile pentru care am muncit se adeveresc. Nu visam vreodată că voi deveni regină, cu atât mai puțin prima regină a României. Suntem o țară independentă, liberă, de acum ne scriem singuri istoria. Este prima zi din restul vieții noastre, este un nou început și o șansă la tot ce ne-am dorit vreodată. Este o onoare să fiu în centrul acestui eveniment unic și vreau să fac tot ce îmi stă în putere pentru a mă ridica la nivelul titlului pe care îl voi primi astăzi.
25 aprilie 1901
Viața de regină este la ani lumină distanță de cum îmi închipuiam eu că avea să fie. Este cea mai frumoasă și, totodată, cea mai grea slujbă. Îmi iubesc poporul, mi-aș da și viața pentru țara mea adoptivă. Îndatoririle regale sunt multe și complicate, coroana apasă greu pe umeri și pe suflet, însă nu mă pot imagina făcând altceva. Să îmi dedic viața și munca acestor oameni care mi-au oferit o casă și o încredere mai mare decât aș fi putut cere sau merita, să fac tot ceea ce ține de mine pentru binele lor este cel mai important lucru pe care îl pot face cu tot ceea ce mi-a oferit viața. Îmi pun talentele și pasiunile la încercare pentru a mă asigura că las ceva în urma mea, că devin o sursă de inspirație pentru toți cei ce au nevoie de una. Războiul și politica nu m-au interesat niciodată, sunt domenii în care nu am cu ce să contribui. Armele mele sunt condeiul și cerneala, cultura și educația. Vreau să ofer din cunoștiințele mele oricui dorește să le primească, să contribui la educarea și la dezvoltarea poporului meu. Vreau să las în urmă o moștenire de care următarele generații să fie mândre, care să stea la baza creării unor lucruri mărețe. Îmi dedic sufletul și iubirea artei scrisului și viața mi-o dedic acestei țări, căci cunoștiințele și înțelepciunea nu ți le poate lua nimeni.
30 iulie 1914
Lumea în care trăim nu va mai fi niciodată la fel, nu se va mai întoarce niciodată la normal. Întâmplările din ultima perioadă au dezechilibrat și alterat complet lumea pe care o știam. Mă tem pentru viitorul țării mele, mă tem pentru familia mea și mă tem pentru ceea ce va veni. Războiul încă nu a ajuns la noi, însă ceva îmi spune că nu vom scăpa neatinși.
07 februarie 1916
În lumea de afară războiul este în toi. Nu ne mai putem preface că nu există, cu toții îi simțim prezența din ce în ce mai aproape. Ne bate la ușă cu ghiare ascuțite, ne împovărează mințile și ne întunecă sufletele. Nu îl vom mai putea evita pentru mult timp. Soțul meu mi-a destăinuit planurile și fricile sale; știe că va trebui să ia decizii pe care nu vrea să le ia, știe că aceste decizii vor avea consecințe, dar este dispus să riște. Am încredere că va face tot ce este mai bine pentru poporul nostru și, deși simt, în adâncul meu, că nu voi mai fi aici să văd rezultatul final, știu că va lua decizia corectă.
Maria Vâșcă-Zamfir – Mențiune
clasa a XI-a B, Colegiul Național „Școala Centrală”, București
