Oare ştii că primăvara va veni?
Aud, în vale, strigătele luptei, purtate-n aval de un Teleajen tulbure. Cutează a întrerupe liniştea ce afundă totul într-un timp parcă fără de ieri sau de azi, ci doar cu un veşnic prezent palid, numai glasurile timide şi pierdute ale ultimilor ce-şi părăsesc, acum, vatra. Ei urcă, anevoios, cărările strâmte şi încă noroite. Bărbaţi ce n-au cunoscut oroarea frontului, femei îmbătrânite prea devreme de vremurile grele, copii în muţenia lor ciudată păşesc cu greu, stingheriţi de dorul de a mai arunca încă o privire, o ultimă privire, cătreacasă…
În urma lor, intrând cu jind în sat, eu văd soldaţii obosiţi, mai mult umbre şi amintiri a ceea ce au fost. Din zvonurile celor rămaşi pe drumurile aprope goale se aude că trupele vor rămâne, peste noapte, aici, pentru ca mâine, în zori, să urmeze calea către Răsărit. Îi văd cum se împrăştie prin sat să-i caute pe cei la care se gândeau în ceasurile cele mai grele ale bătăliilor, mai lăcrimând puţin la răstimpuri. Unii, mai tineri, îşi văd pentru prima oară pruncii nenăscuţi când ei părăseau satul în ritm de marş, gândindu-se numai la victoria finală ce părea sigură, pentru că slujea dreptatea şi adevărul. Alţii umblă bezmetici, alergând după ceva, nici de ei ştiut, ce le-ar călăuzi drumul sumbru de mâine, dar fără să găsească, încă. Iar mie vântu-mi bate-atât de rece şi hain, şi-mi rupe crengi şi frunze, şi-mi smulge visele cele mai dulci şi mi le duce…
Îl văd! Cu fantomatica lui înfăţişare, cu broboanele de sudoare sclipindu-i pe faţă ca nişte stele stingându-se, cu o baionetă ascuţită ce-i apasă umerii, Ştefan păşeşte istovit pe drumul spre biserică. Vine spre mine! Mi-l amintesc de când era doar un băieţandru şi se juca cu frunzele mele în serile Deniilor, iar toamna îmi căuta ghindele căzute pe pământul amorţit. Seva care mă hrăneşte aduce parcă şi un fior. Eu, cel care am văzut imperii ridicându-se şi căzând, eu, care am înfruntat ploi şi furtuni de când eram doar un lăstar abia plantat, eu, cel ce cunosc cum timpul este aşa de efemer şi fragil, stau neclintit şi-mi vine parcă a plânge de emoţie, căci el, pe care îl iubesc atât de mult, cel căruia îi cunosc toate tainele şi năzuinţele, se uită acum pierdut,străin, la oamenii care încă mai aşteaptă în curtea bisericii şi speră la vreo veste mai bună despre ceea ce războiul le-a răpit. Se apropie uşor de mine, fără a-mi spune ceva. Îi văd doar ochii trişti, care ascund parcă regretul că a lăsat clinchetul de clopoţel al şcolii şi locul cald de la catedră pentru şcoală militară care i-a mulţumit pentru dorinţa lui de înrolare îmbrăţişându-l cu subrietatea sa cazonă şi depărtându-l de tot ce-i era drag. Se uită trist la mine, căci eu sunt amintirea unui trecut unde lumina soarelui părea nepizmuită de bezna istoriei în care toţi ne scufundăm acum.
Distrus, se aşează sub coroana mea pleşuvă. Ne scufundăm în tăcere… Totul pare să plângă în jurul nostru.Oamenii care vorbesc se aud tot mai încet, indescifrabil. Doar, rupând pe neaşteptate pânza liniştii ţesută de timp, se aud clopotele bătând solemn şi rece, făcând toată făptura să se ridice în picioare şi să aştepte temător o explicaţie. Preotul, prins între soldaţii nou-veniţi şi ţăranii ce aşteptau să afle când vor putea pleca din sat, anunţă grav că prinţul Mircea, fiul reginei Maria, a murit acum câteva zile, iar, în graba retragerii ce-a lovit şi prins şi capetele încoronate, trupuşorul lui a fost înmormântat în fugă abia astăzi. Cineva începe să plângă, adăugând că mâine-poimâine nemţii vor topi clopotele bisericii pentru afabrica tunuri din oţelul lor. Văd cum pe obrazul slab al lui Ştefan luceşte o lacrimă.
Îşi aminteşte de Mircea, copilul lui. Parcă resimt amintirea unui soare blând şi a unui vânt mângâietor ce-şi revărsau mila acum trei luni asupra pruncuşorului ce urma să fie botezat. Atâta puhoi de lume a venit să vadă creştinarea micuţului, încât slujba s-a ţinut afară! Ah, încă râd când mă gândesc că babele, când au văzut că odrasla lui Ştefan Măndiţă şi a Ioanei, care aveau nişte neamuri cam spâne, s-a născut cu păr şi dinţi, s-au crucit zicându-şi că „băietul ăista negreşit va trăi”. Parcă îl revăd pe naşul Gheorghe, cum, mustăcind de încântare, anunţă fericit că pruncul nu se va mai numi Stelian, cum se-nţeleseseră zilele trecute, ci Micea, în onoarea majestăţilor sale care se pregătesc să împlinească visul de generaţii al neamului românesc, unirea. Câţiva ţăranii au început să fluiere aclamator, entuziasmaţi de aflarea veştii. Ecaterina, nevastă-sa, surprinsă de schimbarea care îi era străină, era să scape copilul din braţe, dar bine că îl ţinea strâns! El, de parcă simţea că toate privirile se îndreaptă asupra lui, a gângurit descoperindu-şi dinţii albi, spre deliciul oamenilor care veniseră să vadă această mare şi stranie minune, căci prea se strânsese jumătate din sat sub umbra frunzelor mele! Ca o umbră, îmi aduc aminte şi de Ioana,care stătea retrasă, încă istovită de naştere. Avusese un travaliu lung, de trei zile, şi, deşi o ajutase pe mama ei, moaşa satului, la mai toate naşterile, chiar copilul său le pusese la grea încercare priceperea. Părea că nu prea voia să se nască, iar, când a apărut, în semn de mulţumire, bunică-sa spusese o rugăciune specială pentru aceste ocazii fericite, pe care o ştia din vremea în care ea însăşi visa la timpul în care va fi mamă. Of, Ioana, oarece simţi tu acum, când, cu Mircea în braţe, uiţi de oboseala ce îţi apasă umerii şi vrea să-ţi închidă ploapele şi mergi înainte pe drumul despre care speri să ducă spre locurile unde brumar încă mai aşteaptă, răbdător, pacea?
Trosnetul frunzelor de sub mine mă întrerupe brusc din reverie, căci Ştefan, trezindu-se şi el parcă din aceleaşi nostalgice amintiri, aleargă cu o grabă aproape nebună către preot şi îl întreabă cu glasu-i ce implora ca răspunsurile să fie cele aşteptate ce s-a întâmplat cu familia lui, de ce nu mai este în sat. Preotul răspunde, încurajându-l, că au fost printre primii plecaţi din sat; Ioana s-a înzdrăvenit; Mircea creşte în trei luni cât alţii în trei ani,nu degeaba s-a născut precoce, iar părinţii şi socrii sunt chiar voinici. I-a văzut acum câteva zile, erau sănătoşi şi plini de speranţa că se vor reîntâlni şi vor trăi, din nou, împreună, clipe fericite.
– Sigur îi vei întâlni în drumul spre Iaşi, dacă nu cumva au ajuns deja, încheie preotul spunându-i că izbânda va sosi fără îndoială.
În ochi i se aprind nişte lumini stinse de mult. Îi simt liniştea ce i se citeşte pe chipul pe care se schiţa un zâmbet sincer şi blajin. Însufleţit, îl aude pe locotenet că, în urma reanalizării planului, vor pleca peste două ore, nu mâine, trebuind să ajungă cât mai repede la Iaşi, unde se vor odihni. Oboseala i se şterge de pe faţă, căci drumul care îl va reuni cu cei dragi era aproape, ştia sigur. Energic, se apropie de mine şi îmi şopteşte că ne vom revedea, dar ostenitul meu trup nu-i răspunde. Îmi ia una din frunzele de pe jos şi o aşază în carneţelul său din copilărie pe care l-a avut mereu cu el, între paginile cu pozele de la nunta lui. Mă atinge cu fruntea sa, iar eu tremur tot, căci vechiul meu prieten îşi ia rămas-bun. Bucuros, se depărtează de mine şi se-nchină evlavios, rugându-se să poată lupta bărbăteşte pentru ţară, dar să scape cu viaţă pentru familie, şi părăseşte curtea bisericii, îndreptându-se spre soldaţii care începuseră deja să se alinieze. Încet, pe rând, soldaţii şi localnicii pleacă, iar eu rămân singur, ascultând cum se tânguiesc norii gri şi grei deasupra-mi.
Mi-adie printre crengi numai vântul ursuz ce-mi cântă un bocet vechi şi-mi rupe ultima mea frunză, o-nvăluie în calde sărutări ale unui dor aprins şi cinic cu buzele lui reci şi o valsează, tăcut şi lin, până jos. Acolo, din locul cel mai de jos al vremelnicei sale existenţe, sfărâmată în bucăți, nu simte durere, nici suferință, ci vede doar cerul, măreţul, albastrul şi înaltul cer al lui Dumnezeu şi al neamului nostru, unde se vor ivi,în curând, zorii reîntregirii. Nădăjduiesc…
Popa Ioana Simina – Mențiune
clasa a X-a B, Colegiul Naţional „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte, județul Prahova
