Luptam cu inima, nu numai cu arma – poveste câștigătoare din Concursul Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”

0
57
Luptam cu inima, nu numai cu arma
Am auzit-o toți. Numai despre asta se vorbea. Oriunde mă uitam vedeam acele cuvinte neobișnuite și pline de profunzime. „Războiul a început!”. Le vedeam pe cerul mohorât al acelei zile triste de 15 august care reprezenta un exemplu bun de liniște de dinainte de furtună. Le vedeam în scoarța copacilor bătrâni de pe strada cafenelei mele preferate care parcă abia așteptau să fie martori la acel conflict devastator. Le vedeam până și în bulele cafelei negre ce dansau euforice un dans neîncetat, prezicând venirea unei ploi de lacrimi și suspine din partea tuturor.
Eram terifiați. Știam că nimic nu avea să fie la fel, iar asta ne îngrozea.
Nici două zile nu au trecut și deja am primit ordinul de recrutare. Tata era mândru pentru că a crescut un fiu ce va sluji patriei sale, iar mama era, bineînțeles, speriată și îngrijorată. Totuși, cel mai timorat eram chiar eu. Nu aveam nicio certitudine că mă voi întoarce vreodată acasă, iar gândul la salvarea patriei era doar o mască fragilă menită să ascundă suferința și teama ce o simțeam cu toții în acel moment. Iar asta nu putea păcăli pe nimeni.
Dimineață, 19 august. Străzile nu au fost niciodată așa de pustii, iar sediul militar așa de aglomerat. Deși eram sute de oameni, nimeni nu cuteza să vorbească. Tăcerea s-a așternut ca o pătură moale peste odinioară veselul București, insuficientă însă pentru a ne încălzi sufletele goale. Ofițerii ne împărțeau uniformele fără entuziasm, cu privirea mereu în pământ, de ca și cum capetele lor ar fi fost plecate de marea responsabilitate a războiului ce se abătuse pe umerii tuturor.
Am fost atât de abătut la început încât am pierdut trecerea timpului. Eram înecat în gânduri despre trecut și viitor, neglijând prezentul. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat în acele luni. Știu doar că în ziua de 1 septembrie 1916 am fost trezit la realitate de o voce care ne spunea că am ajuns la Turtucaia, locul primei bătălii.
Încă buimac, am ieșit din tranșee și am fugit cu arma în mână să înfrunt inamicul. Îmi simțeam sângele clocotind în vene și inima bătându-mi nebunește în piept în timp ce alergam cu speranța naivă de a câștiga o înfruntare cu moartea. A fost atunci când am cunoscut pentru prima dată întunericul. Tot ce îmi amintesc este o bubuitură puternică, iar apoi, faptul că am rămas inconștient.
Când m-am trezit, eram acoperit de cenușă și praf și mă aflam într-un loc ce părea a se potrivi cu descrierea iadului biblic. Nu știam unde eram și nu puteam răspunde niciunei întrebări despre sine sau viața mea de până atunci. Tot ce a fost înainte de a mă trezi era ca un vid în memoria mea, de ca și cum m-aș fi născut chiar atunci din acea cenușă, asemenea unei Păsări Măiestre.
M-am ridicat și am încercat să îmi amintesc ce căutam în acel loc ce parcă era scos din cele mai negre coșmaruri ale umanității. Am descoperit un metal rece ce se odihnea pe pieptul meu, un lănțișor cu un nume inscripționat: „Dragoș Bădulescu”. Era un nume ce îmi părea cunoscut. O amintire vagă a unei voci blânde mi-a întrepătruns mintea. Cu emoție, am realizat că era numele meu. Însă, amintirea mi-a fost bruiată de o altă voce ce aparținea unui soldat trimis în căutare de ostași căzuți în bătălie. Acesta m-a condus înapoi în tranșee să mă odihnesc și să primesc ajutor medical. Acolo mă aștepta un medic între două vârste care, după o scurtă examinare, îmi spuse că am suferit o traumă cranio-cerebrală care mi-a provocat pierderea memoriei și că nu putea face nimic să mă ajute.
Am aflat în mare parte de la un soldat că ne aflam într-un mare război și că datoria noastră era să ne apărăm țara. Totuși, la momentul respectiv asta nu însemna nimic pentru mine, deoarece eram nevoit să lupt pentru că așa mi se spunea, nu pentru că voiam să-mi apăr familia și țara în care m-am născut și am crescut. Nu aveam nicio memorie cu bagaj emoțional care să mă atașeze de pământurile României. Toate sentimentele mele dispăruseră. Nu simțeam nici frică, nici disperare. Eram gol pe interior.
Următoarea bătălie la care am luat parte a fost bătălia de la Brașov. Motivația mea pentru a lupta era la pământ. Mă luptam cu niște necunoscuți alături de alți necunoscuți, neștiind, de fapt, care parte era cea bună și care erau cea rea. Putea, bineînțeles, că marea Antanta, puterea din care făceam parte, să nu aibă dreptate în acest război. Poate Puterile Centrale erau nevinovate. Sună ciudat, dar mie nu îmi explicase nimeni în ce condiții se desfășura războiul și de ce. Era de ca și cum bunul Dumnezeu ar fi aruncat cu un zar divin asupra soartei mele. Nici Antanta, nici Puterile Centrale nu însemnau nimic pentru mine.
La comandă, am pornit toți la atac. Gloanțele zburau prin aerul total contaminat cu praf de pușcă, iar tot ce puteam auzi erau strigătele de agonie ale soldaților ce se luptau între viață și moarte, aproape în întregime acoperite de exploziile bombelor picate din cerul întunecat. Încercam să-mi croiesc drum prin mormanele de morți și răniți în timp ce mă feream de atacurile inamice. Atunci, am observat rănile adânci ale camarazilor mei ce se luptau pentru încă o secundă de viață în acel loc mizerabil. Dar ceva mi-a captat atenția. Imaginea sângelui stacojiu ce își croia drum prin pământul noroios al câmpului de luptă m-a pus pe gânduri. O amintire a unei femei râzând care ținea un buchet mare de maci mi-a copleșit mintea și mi-a topit inima. Vederea feței acelei femei mi-a trezit bucurie în suflet și mi-a dat curaj, curaj pe care l-am folosit în a-mi apăra nu numai țara, dar și familia, pentru că în adâncul sufletului știam că acea silueta cu glas melodios era mama mea. Aveam, în final, un motiv pentru a lupta.
Din păcate, noi am pierdut bătălia. A trebuit să ne retragem pentru că nu mai făceam față. Însă pentru mine nu era o pierdere: câștigasem experiență și îmi amintisem detalii despre viața mea de dinainte, despre cine sunt.
Anul 1917. Speranța noastră că acest război se va termina vreodată a pălit la fel de repede cum ne-a pălit și umanitatea. Nu ne mai deranjau ororile de pe câmpul de luptă. Luptam numai cu arma, nu și cu sufletul. Oriunde te uitai vedeai moarte. Pentru unii, aceasta era un înger eliberator ce te putea scoate din acel loc de coșmar, purtându-ți sufletul în brațe până la porțile divine ale raiului. Pentru cei ca mine însă, era un termen lipsit de sens. Cât am fost acolo, mi-am pierdut credința în Dumnezeu deoarece nu îl mai simțeam alături de noi. Dacă chiar ar fi existat o ființă superioară care ne iubește, nu ar fi lăsat umbra întunecată a războiului să ne înece sufletele în durere și disperare. Nu mai aveam încredere în nimic. Eram singuri, și totuși împreună.
Au urmat bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Mă întâlneam din nou cu acel câmp de luptă care mi-a dezvălui multe despre trecutul meu. În timp ce mă luptam cu inamicii, îmi apăreau în cap fețe și locuri. Îmi aminteam de frații și surorile mele, de biata mea mamă, de demnul meu tată, de pragul casei mele și de cafeaua neagră ce o savuram în fiecare zi. Până și gloanțele îmi aminteau de recolta noastră de viță de vie ce aproape se copsese când am plecat.
Cu cât îmi aminteam mai multe, cu atât mă alimentam mai mult cu o energie ascunsă ce venea direct din sufletul meu, energie ce îmi dădea putere să lupt până la ultima suflare pentru țară și familie. Inima îmi crescuse de două ori și mi-am redobândit iubirea pentru patrie. Acum înțelegeam. Nu mă luptam pentru a câștiga, ci pentru a ne elibera tărâmurile. Această realizare mi-a salvat sufletul. Era ceea ce avem nevoie pentru a continua și a nu mă da bătut. Toate cele trei batali au fost câștigate de noi.
1918. Toată lumea spera că războiul se va termina. Simțeam asta. Ultima bătălie avea să se poarte la Tighina. Adierea vântului ne zbura toate gândurile rele în timp ce așteptam ordinul de atac. S-au auzit focuri de armă. Am fugit cu toții pe câmpul de luptă cu dorința arzătoare de a ne salva poporul și patria din ghearele dușmanilor. Priveliștea morții de acolo a început din nou să ne afecteze, deoarece acum luptam cu inima, nu numai cu arma. Cerul era ca o oglindă ce reflecta actele de cruzime de pe front, norii erau din praf de pușcă, iar din aceștia ploua cu artilerie, lăsând în urma lor picături de rouă stacojii. Am auzit o bubuitură și apoi, am văzut negru în fața ochilor.
Nu știu cât timp a trecut. Nu știu ce s-a întâmplat. Știu doar că atunci când m-am trezit eram înconjurat de alb și nu mai simțeam nimic. Era de ca și cum pluteam în vid. Dar cel mai important, era liniște. Foarte liniște. O doamnă îmbrăcată în veșminte albe a venit lângă mine. Am întrebat-o dacă am murit. Eram convins că așa arăta paradisul. Aceasta a zâmbit. Mi-a spus că sunt într-un spital și că m-am trezit din comă. Aveam atât de multe întrebări fără răspuns, cum ar fi ce mi s-a întâmplat, dar au pălit toate când am primit vestea pe care credeam că nu o s-o mai primesc niciodată. Războiul se terminase.
Am cerut un ziar. Eram pe data de 15 noiembrie 1918. „Războiul s-a terminat!”. Asta scria peste tot. Numai despre asta se vorbea. Am auzit-o toți… Mă simțeam ca în al nouălea cer.
Brusc, am realizat că amnezia îmi dispăruse. Îmi aminteam tot. Îmi aminteam de părinții mei, de casa mea, de prima dată când am pășit pe câmpul de luptă, de lovitura la cap și de câte lucruri am învățat în război.
A doua zi m-au externat și am primit permisiunea de a mă duce acasă. La vederea mea, mama a izbucnit în lacrimi. Tata mi-a zâmbit ferm, cu multă mândrie pe față. Frățiorii și surorile mele m-au îmbrățișat cu tandrețe și cu veselie. Atunci am realizat cât de mult mi-au lipsit acele râsete inocente și acele zâmbete profunde, pline de o iubire pe care numai familia ți-o poate oferi.
La cină, tata m-a întrebat ce am făcut în război. Eu, cu un zâmbet simplu pe față, i-am spus că m-am redescoperit și că am învățat să iubesc și să respect fiecare părticică a vieții mele, oricât de mică și nesemnificativă ar fi. Acesta mi-a împărtășit sentimentul de bunăstare și m-a lăsat să știu că este mândru că are așa un fiu înțelept.
Mulți oameni mi-au spus să uit războiul, să uit prin ce am trecut pentru a îmi vindeca sufletul. Dar eu am ales să rețin fiecare amănunt și sentiment, deoarece ele m-au ajutat să mă dezvolt sufletește și să descopăr cine sunt. Fără ele, nu aș fi învățat niciodată să apreciez lumea așa cum o apreciez acum sau să îmi iubesc aproapele și țara așa cum o fac acum. Durerea ne poate fi cel mai bun învățător, deoarece impactul va fi permanent și ne va ajuta să învățăm din greșelile noastre, să devenim cea mai bună versiune a noastră, să fim oameni mai buni. Să ne luptăm cu inima.
Brătilă Diana Maria – Premiul II
clasa a VIII-a G, Colegiul Național ,,Mihai Viteazul”, Ploiești

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.