Izvorul lui Ştefan
Într-un an, în răstimpul la care toamna se pregătea să dea bir cu fugiţii, înainte de vreme, fiindcă frunzele se ţineau încă bine pe crengi, deşi în goana ei, toamna învârtea norii şi coamele împădurite ale meleagurilor Putnei, cu vâjuri dese, se întâmplă să treacă la amurg cu tropot de copite, dinspre şes, o mică ceată de călăreţi grăbiţi dar care păreau că se opresc din când în când parcă aşteptând ceva sau pe cineva, rămas în urmă.
Nu departe de Mănăstirea Putna, la poalele Dealului Crucii, se spune că ieşea din străfundurile muntelui un izvor de unde se povesteşte că domnitorul îşi potolea adesea setea, cand se afla la vanatoare sau prin desele momente în care era silit să iasă cu ostaşii săi în întâmpinarea atâtor neamuri de cotropitori care călcau prea des hotarele Moldovei, în acea epocă.
Poveștile locului însă mai spun că apa aceea de izvor nu era doar un firicel de apă cristalină și rece, ci, ar fi avut chiar puteri magice, dând viață acolo unde ea se scurgea, mai cu seamă celor răniți de armele otrăvite ale prădătorilor păgâni ale căror guri și burți erau intruna nesătule si se uitau cu nesaț la bogățiile Moldovei, printre uluci, ca niște fiare sălbatice.
Pădurile din vremea lui Ştefan cel Mare erau parte din scutul de apărare a moldovenilor, după bogăţia lor şi frumuseţea rară dar mai erau sălbatice şi de nepătruns, uneori nici cu privirea pentru străinii de neam, prilej degrea încercare dacă erau siliţi să părăsească drumul şi să se încumete a umbla prin desişul pădurii.
În seara aceea, primii călăreţi au trecut în mare grabă, lipiţi de spinarea cailor cu coamele înspumate de fugă, aproape ca nişte săgeţi azvârlite de arc, unul după altul, la adăpostul crengilor dese de fag, a căror culoare ruginie se aprindea, parcă, şi mai tare în lumina apusului tulburat de nori grei care se adunau grabiţi dinspre miazăzi…Primul era un băietan cu păr auriu, pe nume Ianuş, cam uşor îmbrăcat la fapt de seară, care se vedea a fi mai firav la trup dar sprinten, din neamul lui Zârna, din satele Văculinţii şiSeliştea lui Zărna, străvechi aşezări în ţinutul Dorohoiului.Al doilea, Vlădănuț, aproape leit la înfăţişare dar mai copt şi cu surtucul descheiat, cu fruntea plină de broboade de sudoare şi mustaţă ca spicul de grâu, îl îndemna strigând, şoptit, când şi când, uitându-se încruntat în urmă să desluşească cine îi mai urma din ceata lor şi poate, cu grijă mai cu seamă pe unul anume care părea a rămâne prea des în urmă, deoarece calul lui sur, Vifor, se oprea sau încetinea pasul ori de câte ori simţea că stăpânul îi alunecă din şa…
Dintr-o dată, un şuierat răguşit, ca de bufniţă trezită din somn, se auzi din urmă şi toţi cei 5 călăreţi din urmă se opriră.
-Ia sama, Măria Ta! zise în grabă Ursu lu Floarea Apetrei, se vede treaba acesta fiind chiar straja domnitorului, de care acesta din urmă niciodată nu s-ar fi dezlipit, care ii statea in preajmă ca umbra lui albă si tot ca dânsa de credincioasă.Si sări din șa dintr-o mișcare, prinzându-l cand se luneca de pe calul său.
-Puneți mâna și întindeți cerga! sună din nou voinicul cel încă tânăr dar cu vocea ca un tunet.
Petrică a Mariei trase numaidecât scoarța de sub șaua calului și după ce căută cu piciorul înfășurat într-o gheată din piele tabacită de taur, locul să nu fie vreo jivină, lemn sau bolovan, o întinse mai într-o parte, lângă trunchiul gros al unui stejar, lepădă de pe dânsul bunda prinsă pe umeri și o făcu pernă apoi ajută pe Ursu și Graur a lu Arnăutu să îl așeze pe ea pe domnitorul lor rănit.
-Dați-mi pace! se căzni să zică Ștefan dar din piept nu apucase sa mai iasa si restul cuvintelor că gemu icnind de durere când se sprijini pe brațul plin de sânge. Niște apă tare mi-ar bucura gura, voinicii mei…oare nu-i prin partea asta a locului izvorul Țaței Catinca?Că parcă întradins m-a adus cărarea încoace, la dânsa…ca dacă e să mă fac bine, numa cu apa din izvoru ei as mai putea să mă întremez iar și dacă ar fi să nu mai am zîle, parcă tot sub ramurile codrului de lângă mănăstire și la susurul izvorașului ei aș nutri să-mi odihnesc pe vecie ciolanele ciobite în bătălii!
Marin a lu Ciubotariu, rămas pe cal, făcu semn că se apropie cineva dar uitându-se mai cu băgare de seamă, ii recunoscu pe cei doi fârtați, iscoade, ce se întoarseră din drum, să facă un ocol, în jurul cetei, să se asigure că sunt în afara oricărei primejdii.
– Iertare, Măria Ta, se cuvine să știm și noi cum te mai afli și unde ne poruncești a găsiadăpost până în zori? Zise Ianuș, cel mai mic dar mai cu inimă decât frătâne-său, care deși și-ar fi dat suflarea fără nici o îndoială la orice ceas pentru domnul său, nu avea darul vorbirii la fel de îndrăzneț ca mezinul.
– Aici, după culmea asta, este un izvor cu apă și o colibă bine ascunsă între brazi!careva dintre voi să vadă dacă bătrâna mai răsuflă cu viață și ne poate găzdui!
Marin sări de pe cal și luând în piept dealul bolovănos, printre copaci, îî făcu semn lui Vlădănuț să-l urmeze. Dintr-o dată, însă, Vifor începu să fornăie din nări și să bată din copită și nu mică le fu mirarea când, dintre copaci se ivi o bătrână mărunțică cu basmaua legată bine după cap, cu ceva sub braț și cu un câine și un cal în urma ei.
-Dar așa ne fuse vorba, Măria Ta?Sa vii încoace târâș sau cu fală și trâmbițe, să-mi calci pragul? Se prefăcu bătrâna că nu e mare scofală rana domnitorului, dând astfel curaj tuturor cu vorba ei hotărâtă dar șugubață.
-Așa nu!Dar nu-mi spune că ai sub braț o ulcică cu vin tare, să imi ud și eu gura cu el?intrebă Ștefan în șagă.
-Ba bine că nu de asta îti arde Măriei Tale amu!Ai putea crede asta dar eu apă din izvorul meu ț-am adus și ia de bea de îndată, că nu te văd bine până la dimineață!
Domnitorul lua ulcica și sorbi cu nesaț din ea, aproape până la fund apoi i se păru că bătrâna bate din palme și când deschise ochii, văzu că era la ea în patul de dincolo, din casa ceia mare, pe pernele ei brodate cu flori de la câmpie, așa cum își amintea ea că le culegea în tinerețe cu dragul ei din sat, și speriat întrebă:
– Dar cum ai făcut așa vrăjitorie de m-ai adus din palme în colibă?
– Eu? Nu am făcut nici-o vrăjitorie ci te-am adormit și te-am adus la coliba mea din munți.
– Pentru că m-ai ajutat, îți voi dărui o bucată mare de pământ și galbeni, cât îi putea duce în ulcica cu care mi-ai dat să beau când eram însetat și pe moarte!Iar dintre băieții mei, unul pe care ți-l vei alege, va rămâne aici să păzească izvorul dumitale și să iți aducă bucurie și nepoți, luând de nevastă pe fata ta cea frumoasă, Violeta! Te învoiești?
– Nu pot accepta un așa dar, dar de dragul Măriei Tale, poruncă pentru mine este să iți fac voia!Așa să rămână dar as vrea ca Măria Ta să încuviințeze ca izvorul să rămână peste veacuri ca Izvorul lui Ștefan și nu al meu, precum mare îți va rămâne și numele pentru neamuri și neamuri! Apoi, vă voi ajuta să ajungeți în siguranță la oștenii Măriei tale.
După ce și-a luat rămas bun de la Țața Catinca,Ștefan cel Mare plecă cu ceata luicătre cetate și lungă îî fu domnia încă mulți ani după această istorisire.
Amu am încălecat pe un fus iar povestea eu v-am spus!
Jeca Filip Șerban – Premiul II
clasa a V-a A, Colegiul Național „Emil Racoviță”, București
