Îngerul cu aripi de oțel
Pe câmpul de luptă al celui de-al Doilea Război Mondial, un rănit devine o siluetă a durerii și a bravurii umane. Uniforma, sfântă prin însemnele sale, îmbibată în noroi și sânge fierbinte căci, până la urmă, în fiecare arde dorința de câștig, reprezintă ecoul unei bătălii crunte.
În ochii obosiți ai rănitului se reflectă amestecul de teroare și curaj, iar chipul îmbătrânit prematur de ororile războiului poartă povara unei suferințe adânci, departe de pacea spre care tinde orice om smuls din brațele familiei, fără certitudinea întoarcerii.
Mâinile încleștate pe rană sunt mărturii ale luptei personale, iar fiecare respirație este un act de voință de a supraviețui în mijlocul haosului. Cu fiecare pas pământul devine un aliat nesigur, parcă fugind de sub picioare, trădând orice urmă de încredere. Fiecare suspin este un ecou al celor căzuți în luptă. Rănile sale devin semne vii ale istoriei, iar povestea lui se întrețese cu drama mai amplă a conflictului mondial.
— Mariana, a mai căzut cineva! Urletele comandantului se auzeau din partea opusă a tranșeei.
Ochii Marianei Drăgescu reflectă o combinație tensionată de hotărâre și grijă. Pielea ei poartă o paloare nemaivăzută, în ciuda feței arse de soarele neiertător. Privirea îngândurată pare să străbată între liniile cerului și dramatismul terenului de luptă. Cu fiecare pas, sunetul ecoului pașilor săi se ciocnește cu liniștea tensionată a aerodromului militar. Uniforma caracteristica, de zbor, îmbracă umerii pe care parcă stă povara lumii întregi, cu o grație onorabilă.
În mâinile sale, hărțile se îndoaie sub efectul unei anxietăți necontrolate. În aceste mâini delicate, va fi pusă responsabilitatea unui suflet omenesc, datorie ce nu este nouă pentru ea, dar mereu va fi una dintre cele mai grele misiuni.
Tânăra pilot se apleacă, cu delicatețe, deasupra soldatului rănit, care zace într-o tăcere apăsătoare pe targa de pânză. O privire de recunoștință și speranță străbate ochii tânărului, în timp ce cuvintele neexprimate se ciocnesc într-un schimb mut de înțelegere.
Înainte de decolare, mâna blândă a pilotului atinge cu tandrețe umărul soldatului, adăugând un strop de umanitate într-un cadru sumbru.
În momentul în care confirmarea pentru decolare a fost primită, privirea pilotului se fixează asupra orizontului, în timp ce devine legătura dintre durerea războiului și speranța zborului către salvare. Astfel, aproape că se transforma într-un înger salvator de vieți.
În lumina diafană a dimineții, printre crăpăturile păturii de nori ce se forma, un avion alb, polonez, din 1935, strălucește ca un simbol al speranței, în cerul tulbure, în timp ce se înalță în văzduhul de pe aerodrom. Aripile sale, ca niște lame ascuțite ale destinului, străpung aerul cu eleganță. Vopseaua, ce cândva era imaculată, reflectă acum o realitate cruntă, fiecare zgârietură și fiecare urmă de uzură povestind epopeea curajoasă a zborurilor anterioare. Motorul său, un meșter al sunetului, cântă o melodie nostalgică, ritmică, amestecând vântul cu ecoul istoriei ce se scrie chiar în acele momente. În interior, cabina poartă amprenta vremii, cu instrumente vechi și manșoane uzate, reamintind vremurile actuale. Este o creație meșteșugită de tehnologie și istorie, frumusețe și putere într-un tablou suspendat între cer și pământ.
Vremea devenea din ce în ce mai rea, vântul întețindu-se, aruncând avionul dintr-o parte în alta ca și cum era făcut din hârtie. Deși vremea încerca să spună ultimul cuvânt în privința vieții omenești, în mijlocul furtunii, avionul se înalța ca o siluetă neclară în cerul întunecat. Ploaia biciuie vopseaua crăpată a aparatului de zbor, iar fulgerele luminează pentru scurte momente contururile norilor de furtună. Motorul răspunde cu un susur grav, încercând să străpungă zgomotul furios al vântului.
În cabină, Mariana se luptă cu manșa de control, simțind fiecare vibrație a avionului sub puterea vijeliilor. Stropii de ploaie se împletesc cu lacrimi invizibile pe obraji, iar privirea sa pătrunde în întuneric în căutarea altor aeronave inamice. Mai zburase în astfel de condiții, dar niciodată cu un rănit la bordul aeronavei. În haosul atmosferei turbulente, radioul răsună doar cu sunetele sacadate ale comunicațiilor.
Cu fiecare turbulență, avionul devine o extensie a stării de neliniște, a vremii de război, învârtindu-se printre nori învolburați și fulgere orbitoare. În ciuda furiei naturii și a amenințărilor din jur, avionul persistă, semnând o prezență hotărâtă în spațiul aerian tulburat al conflictului.
Pe fundalul albastru încremenit al cerului, silueta întunecată a unei aeronave inamice se profilează amenințător. Fulgerele ce pocneau în preajmă, dezvăluiau contururile agresive ale aparatului de zbor, ca și cum ar fi fost o amenințare adusă din umbrele războiului. Lumina intermitenta a fulgerelor, combinată cu elicea avionului, parcă se metamorfozează într-un balaur ce numai în basmele vechi se putea găsi.
În momentul acela, timpul pare să înghețe, iar aerul vibrează de anticipație. Aeronava inamică pare să danseze printre straturile de nori, o prezență sinistră care distorsionează liniștea perpetuă a cerului.
Mariana observă, cu respirația ținută, orice mișcare, căci nu dorea să alarmeze soldatul ce abia a reușit să se calmeze. Ochii se fixează pe linia orizontului, calculând fiecare mișcare și o cale de scăpare, cât mai repede.
Sunetul motorului inamic se prelinge prin văzduh ca un avertisment, și umbra întunecată crește în dimensiune, contururile ei contorsionate subliniind amenințarea ce se apropie. Este un moment tensionat în care întreaga scenă devine un tablou de conflict, iar viitorul se desfășoară cu fiecare secundă ce trece înaintea confruntării iminente. “Balaurul” trece razant pe lângă avionul Escadrilei Albe fără urmă de întoarcere. Radioul bubuia de avertizări pline de îngrijorare, dar acestea erau doar zgomote de fundal, deoarece emoțiile paralizante începeau încet, încet să o acapereze pe tânăra pilot, dar în ciuda tuturor evenimentelor aceasta persista pentru că, până la urmă, de ea depindea viață amândurora.
După întâlnirea tensionată cu aeronava inamică, avionul urmează un zbor îndelungat și anevoios către siguranță. Fiecare vibrație a motorului amintește de pericolul recent, iar cerul, măturat și acum de nori amenințători, adâncește starea de incertitudine. În interiorul cabinei, Mariana și soldatul rănit împărtășesc priviri pline de teamă și speranță în același timp. O discuție mută ce totuși arată puritatea firii umane. O amintire cruntă a faptului că viața este cea mai fragila posesie a omului.
Pe măsură ce se apropie de destinație, contururile spitalului de campanie din Tiraspol se materializează printre nori. Pista de aterizare devine fără îndoială o cale de scăpare, dar și o punte către îngrijirea de urgență. Avionul coboară în spirală, zdruncinat de turbulențe. În acel moment, fiecare privire din cabină se concentrează asupra aterizării, ca și cum siguranța ar depinde de acea manevră precisă.
La atingerea solului, zgomotul motoarelor se transformă într-un șoptit liniștitor. Mariana respiră ușurată, iar eforturile se îndreaptă acum către transferul soldatului rănit către personalul medical. În lumina slabă a spitalului de campanie, figura sa devine un simbol fragil al supraviețuirii în fața adversităților. Călătoria se transformă într-un episod, iar sosirea la spital marchează nu doar sfârșitul unei etape periculoase, ci și începutul procesului de vindecare și speranță. O alta misiune a fost îndeplinită cu succes.
Într-o lume mistuită de război, cerul devine martorul unei scene apocaliptice. Ochi obosiți de la atâtea orori sfârșesc într-o vrie fără recuperare și pierdută în suferință. Pământul, bântuit de cicatrici ale conflictului, geme sub presiunea pașilor grei ai soldaților, iar urletul armelor se amestecă cu suspinele vântului. În mijlocul haosului, fluturând precum umbre, steagurile, purtând mândre tricolorul, se luptă să-și facă auzită vocea, iar sunetul armelor devine o simfonie de tristețe, în timp ce inimile rănite își caută adăpostul în umbra incertitudinii.
Într-un astfel de iad există și suflete blajine ce, în ciuda prejudecăților și a dificultăților, răsar și strălucesc printre pături de cenușă, salvând vieți omenești de la răpirea prematură a darului vieții. Astfel de înger a fost Mariana Drăgescu și restul membrelor ce au făcut parte din Escadrila Albă, care au salvat zeci de soldați pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, traversând cerul cu avioane albe, de unde și-au căpătat și numele onorabil.
Știrbet Amalia – Mențiune
clasa a X-a, Colegiul Național ,,Școala Centrală’’, București
