„Ex Meis Cineribus Renascor”.
Dacă v-aș spune că am găsit capul lui Mihai Viteazul, probabil nu m-ați crede. Și, normal, cine ar crede așa ceva? Doar nu oi fi dat peste călărețul fără cap? Firește că nu, ci chiar peste Mihai Viteazul.
Se făcea că era o seară furtunoasă când mergeam pe niște holuri întinse pe care, atunci le asociam ca a fiind niște coridoare sinistre de spital dintr-un film al genului horror, în care apare fantoma dintr-o camerăși taie capul victimelor sau le posedă sufletele. Nu știam ce căutam acolo. Nu știam cum am ajuns acolo. Mergeam. Pas după pas. Afară se auzeau tunetele amenințătoare parcă din ce în ce mai aproape. Simțeam cum un episod schizofrenic se apropie, cum pupilele mi se dilatau, iar adrenalina pompându-se în vene într-un ritm alert. Dintr-o dată, un fulger a lovit în dreptul umărului meu. Liniște. De parcă timpul ar fi stat în loc, de parcă picăturile de ploaie ar fi stacnat în aer, de parcă vântul s-ar fi oprit din a șuiera pentru a-mi șopti ușor în ureche un: „întoarce-te” manipulator, ce mi-a prins corpul în transă pentru a efectua o întoarcere la o sutăoptzeci de grade, numai pentru a vedea o făptură din ceațăîntunecată, un antagonist perfect din umbre, ce făcea loc sabiei luminoase îndreptate spre mine. Am respirat. Nu am mai apucat să-mi trag și cea de-a doua gură de aer în piept, căci, fantasma mi-a tăiat capul. Am clipit. Făptura dispăruse. A fost vina mea, căci am clipit.
M-am trezit într-un cort. Era tot noapte. Nu am recunoscut nimic, nu am conștientizat nimic. Corpul meu nu era al meu. Știu aceasta pentru că atunci când mâna, în aparență a mea, a apucat sabia, a început a o lustrui. Atunci mi-am văzut chipul în ea. Nu pot spune că am fost șocată. Nu chiar. Ba dimpotrivă, am fost intrigată, de parcă urmăream un film, de o mie de ori mai bun decât cele de la cinematograf. O secundă mai târziu, cortul a fost luat cu asalt de către nemți. Atunci mi-am dat seama de cine eram: Mihai Viteazul. Chiar el. M-am văzut luptându-mă cu un neamț, însă străpunsă cu sulițaîn pântece de un altul, sfârșind prin a mi se fi tăiat capul. Aici am fost surprinsă; nu credeam că voi simți durerea. Ce credeți? Am simțit-o. A fost atroce. Am clipit.
Acum mă aflam la Mănăstirea „Dealu”, la Târgoviște. Deja începea să mi se pară ridicol. Știam deja că acolo se afla capul lui Mihai Viteazul, însă nu știam de ce mă aflam în acel loc. Sincer, mi se părea că mi se juca o glumă nesărată. În continuare, credeam că mă aflam sub influența unui atac schizofrenic. Pe când toate aceste gânduri seîmbulzeau în capul meu, am auzit un oftat dinspre unul dintre scaune. Mi-era frică să mă apropii. Oftatul s-a prelungit, fiind și mai marcant în contextul ecoului din încăpere. Am tras aer în piept. Luminile începeau să pâlpâie. Încă o respirație. Am simțit căldura unei suflări în ceafă. Un pas în spate și a apărut: un corp decapitat ținându-și capul în brațe. Era chiar el-Mihai Viteazul. Mi-l imaginam mai înalt. Adevărul e că mă uitam de sus la el.
– De multă vreme n-am mai avut companie…
– M-ai adus până aici numai ca să-ți țin de urât? Nu mă plâng totuși…
– Copilă, iți admir curajul, însă nici Christerna nu-mi grăia într-atât de liber. Ai grijă cum te comporți, că de altfel….
– Cine-i Christerna?
– Insolento! Cum iți permiți să-i aduci o asemenea rușine iubitei mele Christerna?
– Soția regelui Sigismund Bathory? Interesant! Mereu am crezut că ați fost împreună! Nu-mi vine să cred că nimeni nu mi-a dat dreptate până acum, căci nu era considerată decât o bârfă. O să-și roadă unghiile când o să audă această actualitate istorică profesorii mei.
– Destul! Nu pentru aceasta te-am adus aici. După cum prea bine știi, am fost ucis pe 9 august 1601, la Câmpia Turzii, de un detașament de mercenari condus de ofițerul Iacob de Beauri, la ordinul lui Giorgio Basta.
– Nu era Basta aliatul tău?
– La început, așa credeam, însă s-a dovedit un trădător. Pe 3 sau 13 august 1601 (nu mai țin minte exact, deoarece decapitarea mi-a afectat și memoria) a avut loc bătălia de la Guruslău (Gorăslău), unde forţele noastre unite l-au învins pe Bathory.
– Pe Sigismund Bathory? A avut loc lupta din cauză căa aflat de relația dintre tine și soția sa?
– Ah, nu! Era prea dens ca să-și fi dat seama…Noi trebuia să supunem Transilvania, unde Bathory revenise la putere, pentru a efectua unirea principatelor sub o singură domnie. Din păcate, am pierdut lupta, iar Basta, suspectându-mă de legături cu turcii, a poruncit câtorva nemți să mă prindă viu sau să mă omoare. Ai fi zis că ar fi necesitat mai mult decât atât ca omul care a reușit să stăpânească între 1599-1600 cele trei țări reunite să moară, însă pot cataloga toată aceastăîntâmplare ca o tragico-comedie. Și mi s-a zis să nu mă încred în nemți, după cum s-a adeverit…
– Și m-ai chemat aici ca să…?
– Ca să te previn în privința reîncarnării spiritului lui Basta.
– Și mă privește acest lucru pentru….?
– Pentru că spiritul meu s-a reîncarnat în tine. Odata cu motivul decapitării tale de către ființa fantasmagorică, în umbre, folosind aceeași sabie cu care mie însumi mi-a fost tăiat capul; sufletul meu te-a ales pe tine, dovadăși faptul căîncă mai ești în viațăși respiri.
Era adevărat, încă mai eram în viațăși încă mai respiram, devenind din ce în ce mai conștientă de fiecare gură de aer trasăîn plămâni. O singură întrebare aveam.
– De ce eu?
– Numai destinul știe. Pronia cerească a făcut ca spiritul hălăduitor al lui Basta să revină în lume, declanșându-se automat și întoarcerea mea. E ca un fel de ciclicitate vicioasă. Istoria se repetăși e de datoria ta să pui capăt răului pentru totdeauna. Trebuie să-l decapitezi pe Basta. De nu, atunci când se va arăta din nou, nu te voi mai putea salva. Te avertizez însă, nu e ușor de remarcat, mai ales în secolul tău. Basta e crud, nemilos, conduce o dictatură autoritarăși nu se dăînlături din a pune capăt vieții vreunui biet om. Trebuie să-l oprești. Cu sufletul meu în interiorul tău, de fiecare dată când Basta e pe aproape, îl vei simți. Atunci vei fi cu ochii în patru și-l vei prinde. Ai înțeles?
– Am încotro?
– Mă tem că nu, fiica mea din viitor.
Brusc, am devenit conștientă de mișcările ritmice ale pieptului meu, de pompele mici de aer ce se aflau înăuntrul unui corp în care sălășluiau acum două suflete. Din perspectivă, imaginea ar fi putut fi chiar poetică, într-un stil macabru. Am clipit.
M-am trezit în același loc, parcăîn același timp. Aceeași furtună, ce trimitea valuri de aer înspre jaluzele gri ale holurilor lipsite de vreun semn de viață. Acum am ajuns la capătul holului. Niște scări șerpuitoare mi se înfățișau. Le-am coborât cu prudență. Cu fiecare treaptă lăsatăîn urmă, sentimentul apăsător din coșul pieptului se intensifica, pas după pas, respirația mi se accelera, aerul îmi ardea plămânii pe măsură ce respiram, iar încheieturile mâinilor începeau să mă mănânce. Acum nu mai puteam da vina pe un episod schizofrenic. La baza scărilor văd conturul umbrei unui om. Umbra se mișcă, se contorsionează, se uită direct în ochii mei și se deplasează cu o viteză amețitoare, parcă scanându-mă, printându-și imaginea mea în străfundurile minții sale; și, apoi, dispare. „Basta”, mi-am zis. M-am îndreptat spre oglinda ce era agățată de peretele din dreapta.M-am uitat. „Wow…Chiar e pe bune.”- chipul lui Mihai Viteazul se uita la mine, iar eu la el. Atunci mi-a venit în minte citatul: „Ex Meis Cineribus Renascor”.
Stanciu Paula Alexandra – Mențiune
clasa: a X-a, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Ploiești
