Cel mai frumos secret al meu – poveste câștigătoare din Concursul Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”

0
135
Cel mai frumos secret al meu
Este foarte cald astăzi. Poate ar fi trebuit să amânăm excursia aceasta, dar îmi doream prea mult să ajung la Cetatea Neamțului. Și în sfârșit suntem aici. Cetatea se înalță impunătoare în fața mea. Pășesc cu emoție pe podul arcuit susţinut de cei 11 piloni înalţi din piatră, iar privirea îmi alunecă peste coroanele copacilor, către orașul din vale.
– Ce faci aici? Intră repede în cetate!
Un domn îmbrăcat în haine medievale mă trage îngrijorat în interiorul cetății. Imediat ce intrăm, porțile mari de lemn se închid zgomotos în urma noastră. Mă uit în urmă, puțin încurcată, neînțelegând ce se întâmplă: Oare s a terminat programul de vizitare? Sunt poate ultimul turist care mai poate intra astăzi în cetate?
Dar, în doar câteva clipe, mă las vrăjită de frumusețea cetătii: zidurile înalte de până la 30 de metri sunt intacte, de parcă ar fi fost ridicate chiar atunci, iar oamenii sunt toți îmbrăcați asemeni oștenilor de altă dată. Mă apropii de una din ferestrele înguste, prin care apărătorii cetăţii puteau, pe vremuri, să supravegheze şi să lovească duşmanii. În acel moment, unul din „străjeri” anunță, arătând în zare:
– Au ajuns!
Mă uit din nou pe ferăstruica cetății și văd, pe dealul din față, o oaste mare, în straie ce m-au dus imediat cu gândul la oștile otomane despre care citisem în cărți, înarmată cu toate accesoriile de război, acoperind intimidant împrejurimile cetății.
În jurul meu se pornește o forfotă mare, iar eu sunt trasă de lânga fereastră:
– Vino, trebuie să te adăpostești! Atacul va porni din clipă în clipă.
– Ce se întâmplă? Se filmează poate o scenă istorică? M-am uitat mai bine în jur și mi-am dat seama că cetatea era prea bine „restaurată”. Și apoi: unde erau toți vizitatorii care intraseră în cetate înaintea mea? Nu mult a durat până am înțeles, fără să pot accepta în totalitate, faptul că… da, într-un mod inexplicabil, printr-o „fereastră” nevăzută, am călătorit înapoi în timp. Dar în ce secol? În ce an? Nu am avut însă când să mă gândesc la toate acestea căci, în scurt timp, atacul a început. Turcii erau la porțile Cetății Neamțului.
Vreme de opt zile armata otomană a tras cu tunuri și cu bombarde încercând să doboare zidurile cetății. Acestea din urmă (bombardele) erau niste „mașini de război” cu care se aruncau bolovani sau alte proiectile grele asupra fortificațiilor. În timpul bătăliei, două din cele șapte bombarde ale otomanilor s-au spart, provocând daune suplimentare în tabăra acestora.
În ciuda eforturilor otomane, zidurile cetății au rezistat, iar armata moldovenilor a răspuns pe măsură, trăgând cu tunurile asupra taberei inamice și forțându-i pe otomani să și părăsească poziția. Și trebuie spus că turcii, așa cum aveam să aflu, erau conduși în luptă chiar de sultanul Mohamed al II-lea.
Deşi mult superiori numeric, otomanii nu au putut cuceri cetatea; căci, prin iscusința și curajului arcaşilor, care au răspuns prin lovituri sigure din spatele meterezelor şi efortul tunarilor care au apărat cu îndârjire mica fortăreață, străjerii cetății au reușit imposibilul: oastea cea mică a moldovenilor a învins oastea impresionantă a otomanilor.
Astfel, după un efort susținut, oastea inamică, decimată totodată și de ciumă și de foame, s a văzut nevoită să se retragă, marcând astfel o impresionantă victorie a Moldovei în fața Imperiului Otoman.
Odată cu retragerea trupelor inamice, o atmosferă de sărbătoare a pus stăpânire pe cetate. Ne-am adunat în curtea interioară, iar mândria de a fi pus pe fugă temuta armată otomană se furișase în sufletele tuturor.
În acele momente, călare pe un cal alb, a venit în mijlocul nostru un om nu mare la statutură, cu părul lung și blond, cu ochi albaştrii şi sprâncene groase şi arcuite și o mustaţă groasă, dar bine aranjată.
– Să trăiești, Măria Ta! Au strigat în acel moment, într-o clipă, toți oștenii.
– Să trăiți, oștenii mei viteji! Vă felicit pentru această victorie extrordinară! Datorită vouă, sacrificiul fraților noștri nu va fi fost în van. Doresc, în aceste momente, să îi amintim mai întâi pe camarazii noștrii care și-au pierdut viața la Valea Albă-Războieni, unde oastea noastră de numai 12.000 de oşteni, formată mai ales din boieri şi curteni, s-a luptat cu vitejie încercând să țină piept armatei otomane de 200.000 de ieniceri şi spahii, condusă de însuşi sultanul Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Voi ridica, în amintirea oștenilor căzuți în ziua de 26 iulie a anului 1476, o biserică la Războieni, unde voi adăposti osemintele celor ce și-au sacrificat viața, ajutându-ne să oprim pe dușmani până la căderea nopții. Deși am fost nevoiți să ne retragem la căderea nopții, efortul acelei zile ne-a ajutat să ajungem aici, acum, în acest moment de sărbătoare.
Spuse domnul despre care am înțeles imediat că era însuși Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei.
În acele momente privirea i s-a oprit asupra mea. A coborât de pe cal și s-a apropiat de mine.
– De unde vii? Din ce vremuri?
– Eu? Vin … din viitor. Din anul 2023.
– Un sol din viitor! Spune-mi: ce vești îmi aduci din viitor? Ce va fi de țara aceasta și de oamenii săi?
– Vin cu vești bune! Îi răspund eu, cu vocea ușor tremurândă. În țară va fi pace. Și vom fi liberi. …Victoriile, ca cea de astăzi, au rămas în cărțile de istorie și sunt rememorate chiar și peste sute de ani – adaug eu, încercând să spun acele cuvinte pe care credeam că își doreau să le audă.
– Vorbele tale mă bucură enorm și mă încurajează să continui pe drumul pe care am pornit. Acum am certitudinea că am ales calea cea dreaptă. Îți mulțumesc că ai venit! Aș vrea să stăm mai mult de vorbă, dar trebuie să pornesc pe urmele inamicilor. Nu îi putem lăsa să scape. Dar sper să ne reîntâlnim!
Este lesne de înțeles ce s-a întâmplat mai departe. Oștenii s-au mobilizat și la îndemnul domnitorului au pornit la drum.
Cetatea s-a golit și s-a lăsat liniștea. Inima îmi bătea tare și m-am lăsat ușor pe vine, odihnindu-mi fața în palme. În acel moment am simțit o atingere ușoară pe spate:
– Ce faci aici? Ești bine? Unde ai dispărut? Ai plecat înainte și.. nu te-am mai vazut.
Am ridicat privirea. M-am ridicat în picioare și m-am uitat în jur. Eram din nou aici, în „timpul meu”. A fost totul doar un vis? O halucinație? Da, probabil, dacă aș fi povestit cuiva, cu siguranță asta mi-ar fi spus: „Ai stat prea mult în soare!”. Dar eu știu că totul a fost real, iar acesta va fi cel mai frumos secret al meu.
Toader Iulia – Mențiune
clasa a VIII-a, Colegiul Național ,,Mihai Viteazul’’, Ploiești

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.