1 august 1943, o zi neagră din pagina de istorie a Ploieștiului – poveste câștigătoare din Concursul Național de Scurte Povestiri „Vreau să povestesc”

0
148
1 august 1943, o zi neagră din pagina de istorie a Ploieștiului
Fiecare asfințit fără el reprezintă o săgeată ce îmi străpunge inima, mă simt lipsit în totalitate de puteri. Zilnic mi se mai așterne o piartă uriașă pe inimă. Părintele își dorește cu ardoare ca propriul copil să nu repete greșelile, care odinioară i-au creionat dificultăți infailibile,celui care l-a adus pe Pământ. Îmi vine foarte clar în minte momentul în care exclamam prin toată casa:„ Mergemsăeliberămfrații noștridepestePrut,desubjugulbolșevic!”. Întradevăr,un act de eroism ,dar cu plata supremă,viața. Așa eram și eu în 1916,însă norocul a fost de partea mea! Am reușit să mă întorc victorios și mai important,în viață, din cel mai mare conflict al tuturor timpurilor,până în acel punct al istoriei. Pușca și baioneta soldaților au unit româniiîn 1918 și totuși astăzi, 1 august 1943, au îndurerat familia mea,căci viața fiuluimeu a fost curmată de către Armata Roșie!
Soția mea,Magdalena Oncescu, nu a auzit veștile cutremurătoare, pe care trebuie să mărturisesc, nu am crezut vreodată că voi fi nevoit să i le spun… Am fost nevoit să apelez la mașina bunului meu prieten Gheorghe Ștefănescu pentru a ajunge în Ploiești. Soția mea se afla la penitenciarul de femei pentru a vizita o rudă, care din păcate a urmat într-un anumit moment drumul greșit în viață. Până la urmă,toți greșim,iar mai apoi trebuie să ne asumăm consecințele… Urmez drumul către casa lui Gheorghe Ștefănescu și mă întâmpină omul înalt, după modelul căruia parcă s-au ridicat munții, care a fost alături de mine pe tot parcursul războiului. Îi dau vestea care mi-a întunecat viața și începe a mă consola.
” -Dragă Ioane, un mare erou s-a ridicat în Florești …dacă ar fi fost toți bravi ca el, poate nu am mai fi avut vreun motiv să mărșăluim spre Răsărit!
-Nu ne-am fi putut împotrivi revendicării ținuturilor românești de peste Prut,pentru că Stalin avea susținerea lui Hitler. Au semnat un acord diabolic care a pecetluit soarta României.
-Românul poate rezista ferm în fața oricărui pericol! Oricum, vom reveni glorioși din Uniune Sovietică.
-Rămâne de văzut!”
Aproape de Ploiești, se poate vedea forța antiaeriană amplasată de naziști. Odată cu alegerea României de a urma Axa, puterea industrială a Ploieștiului a făcut din acesta unul dintre cele mai bine apărate orașe, din afara celui de-al treilea Reich. Îți aduce o doză de liniște acest fapt,însă te face să înțelegi și gravitatea situației. Militarii germani au împânzit orașul,iar Gheorghe Ștefănescu cunoaște limba și de fiecare dată când îmi face un rezumat al discuțiilor soldaților rămân îngrozit.
”-Regimul nazist a manipulat o țară întreagă, parcă Hitler a orbit fiecare cetățean german. Se consideră etnic superiori și văd ,cum spun ei „Vaterland”-ul, drept giuvaierul tuturor civilizațiilor. Totuși, îmi este încorporat in minte foarte bine modul în care priveau vitrinele soldații.
-Ne invidiau? îl întrerup eu brusc.
-Pictorul lor austriac a instaurat o austeritate împotrivă poporului,pe care nu o puteai contrazice. Au urmat modelul militarismului care face parte din…. ”Nu apucă să își termine gândul,deoarece un sunet grotesc răsare brusc în tot orașul. Răsună țipete de disperare de la oameni de toate vârstele. Ridic capul către cer și zăresc un spectacol macabru, tot cerul era împânzit de „ lilieci metalici uriași”.Dominau văzduhul înspăimântând atâtea vieți. Nu trece puțin timp și pornește ploaia cruzimii americane. Sunetele exploziei pătrund în urechile unei generații ce avea sa fie traumatizate pe viață.
”-Să ne adăpostim!Vin americanii! Doamne ajută-ne!” – țipă disperat Ștefănescu.
Alergăm până găsim locul care ne separă de moarte. Simțeam vibrațiile bombelor în tot trupul, cu toate ororile războiului pe care l-am trăit. Nu îmi puteam controla respirația ,pământul de sub mine tremura,de parcă mă aflam din nou în tranșee. Nu mă puteam ascunde la nesfârșit și îi mărturisesc camaradului cănu mai pot pierde pe cineva drag și încep să alerg către penitenciar, el decide să mă urmeze. Fumul îneacă tot orașul aflat în agonie și cu acest impediment pot vedea balaurii cerului, căci zboară la o altitudine neobișnuit de joasă. Drumul către penitenciar este apocaliptic focul înghite locuințe și structuri sfărâmate îmi marchează câmpul vizual. Pot vedea penitenciarul în fața ochilor, sunt aproape de a-mi găsi o parte din liniștea pierdută, având-o alături de mine pe Magdalena. Înainte de a ajunge la ea un zgomot îmi înghite liniștea sufletească.
”-Se prăbușește bombardierul!”- exclamă Gheorghe Ștefănescu.
Bestia militară sfărâmă tot penitenciarul și dezintegrează într-o fracțiune de secunda toată familia mea. Bubuitura a fost resimțită în totalitate în suflet. Explozia,focul, zgomotul mă străpung. Sunt destabilizat. Sunt lipsit de speranță. Nu mai sunt.Mă găsesc complet deconectat de lume. Mă văd tras de mână și dus către mașină.
”-Să fugim! strigă Ștefănescu….
-Cum rămâne cu Magdalena?
-Îmi pare rău, Ioan!
-Nu se poate!
-Este un B-24 Liberator ,un gigant al aerului…Înțelegi?Nu mai este nimic de făcut. Nu te pot lăsa sa îți pui viața în pericol!”
Nu mai pot scoate vreun cuvânt. Am ochii înlăcrimați. M-a distrus războiul,astfel, am învățat printr-o lecție dură, că în război, indiferent de tabără ești pierzător. Aderarea la o luptă te cataloghează, de la început, drept pierzător. Părăsim Ploieștiul înflăcărat… reușim să vedem rafinăriile AstraRomână și Columbia Aquila…auzim urlete după ajutor, ale muncitorilor. Trecând pe lângă calea ferată din apropierea Floreștiului văd din nou călăii aerului.
– ”Încă un bombardament!Pe semne, nu și-au dat seama că se ascunde o defensiva în vagoane…” Nu spun nimic,pur și simplu privesc neputincios soarta neagră pe care urmează să o aibe orașul.
– ”Uite sunt loviți de antiaeriana unui tren!”Nu mai puteam fi atent fi atent la cele
spuse… am fost blocat de aceste bombardiere în camera întunericului absolut. În cele din urmă, motorul locomotivei era avariat definitiv și avioanele iși puteau continua drumul. Analizam hotărârea, atât soldaților români, cât și a celor americani.Luptau pentru propria viață, pentru patrie. Daca nu ar fi doborât bombardierele, alți ploieșteni ar fi decedat. În timp ce americanii sunt nevoiți să reducă capacitatea militară nazistă, prin eliminarea producției de petrol.Nu cumva orice viața pierdută reprezenta o tragedie, indiferent de rădăcinile etniceși de motive?
Se pare că vorbele lui Marcus Tullius Cicero vor rămâne de actualitate :„În ceea ce mă privește, nu încetez să susțin pacea. Ea poate presupune unele condiții nedrepte, dar, chiar și așa, este preferabilă celui mai drept dintre războaie”.
Niculescu Alexandru – Mențiune
clasa a X-a, Colegiul Național „Nichita Stănescu”, Ploiești

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.